Mihail Kogălniceanu şi Unirea din 1859

Unii se arată băţoşi că numai ei ţin la ideea Unirii, iar altora nu le pasă de biata Moldovioară. Unii se tem de Unire ca dracul de tămâie, iar pe alţii îi apucă sughiţul şi nu pot trăi fără ea. Şi unii, şi alţii nu au dreptate. Ideea Unirii, ideea de întregire a neamului nostru e veche, ea a fost grija de fiecare zi a strămoşilor noştri, căci altfel nu mai existam ca popor până în ziua de azi. Această idee a fost în atenţia fiecărui trăitor de pe acest pământ românesc, ea a fost idealul naţional al poporului. Azi ne-a împânzit pecinginea rusească şi Moldova e ameninţată de pieire. Pecinginea ne mănâncă pe dinăuntru şi pe dinafară. Deci, ea trebuie lecuită. Putem scăpa de „această râie”, vorba lui Alexandru Lăpuşneanul, numai prin unirea tuturor românilor.

Când, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este recunoscut ca domn şi de către munteni, Mihail Kogălniceanu trăia fericirea unui ideal împlinit – Unirea. Cu ocazia actului de o uriaşă importanţă în viaţa ţării, Kogălniceanu spunea cu emoţie: „Această religiune politică, domnilor, nu o profesez de astăzi, de ieri; eu douăzeci de ani mai înainte, în 1837, în „Istoria Ţărilor române”, am pledat pentru cauza Unirii. La 1840 am fondat „Dacia Literară”, menită de a pregăti Unirea între deosebitele ramuri ale familiei române. La 1848, ca redactor al „Dorinţelor partidei naţionale din Moldova”, emigrată în Cernăuţi, am înscris că cea mai mare dorinţă e coroana marilor reforme: Unirea Principatelor. La 1855, am fondat „Steaua Dunării”, cel întâi ziar politic, pe al cărui steag era înscris: Unirea… La 1856 şi 1857, când unioniştii erau persecutaţi în averea şi persoana lor, eu am fost membru activ al Comitetului Central al Unirii din Iaşi”.
Problema Unirii este abordată în multe discursuri, intervenţii, amendamente şi propuneri ale lui M. Kogălniceanu. Pilonii Unirii, în concepţia lui, au fost sudaţi cu dragoste de neam şi de pământ, cu setea mare de libertate şi independenţă, cu cunoaşterea profundă a istoriei noastre zbuciumate, cu lupta pentru adevăr. În „Discurs cu privire la acordarea de drepturi politice pentru toţi locuitorii ţării”, ascultându-l pe logofătul Sturza, care specula în cuvântările sale că este român şi că vorbeşte româneşte, M. Kogălniceanu zice: „Neam de neamul meu a fost român… însă chestia nu este cine este român mai mult sau mai puţin, pe băncile adunării noi nu suntem veniţi decât ca români: chestia este cine apără o idee mai dreaptă”.

Ideile lui M. Kogălniceanu sunt actuale şi azi. Parcă azi „elementele de naţionalitate, de patriotism” nu ne sunt călcate în picioare? În acel timp, ca şi azi, erau mulţi rătăciţi care nu cunoşteau istoria neamului românesc. Era ura de neam, de care nu ne putem debarasa nici azi. Erau şi atunci vânzători de ţară de alde Stepaniuc, Stati, Nazarie, din cauza cărora ideea Unirii se înfăptuia anevoios. Mulţi discutau problema dată, necunoscând istoria ori chiar din ambiţii politice, ca şi azi. Nu întâmplător parlamentarul M. Kogălniceanu spunea: „În acest timp de haos limanul de mântuire, altarul de rezumat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul”.
Izbucnirea revoluţiei de la 1848 face din el un element primejdios. Guvernul pune un preţ de o mie de galbeni şi un rang boieresc pentru capul lui M. Kogălniceanu. De aceea, el se refugiază la Cernăuţi, de unde va scrie „Dorinţele partidei naţionale”, în care expune programul viitoarei activităţi politice a naţionaliştilor moldoveni. El crea unirea principatelor şi socotea aceasta ca singura cale pentru consolidarea unei ţări mari.

Apreciind rolul Unirii Moldovei cu Ţara Românească, luptând împotriva forţelor reacţionare, el a expus pe larg punctul său de vedere cu privire la importanţa acestui act politic. Ideea Unirii e pietrificată în cuvântările „Discurs cu privire la Unirea Principatelor”, „Dorinţele ţării asupra viitoarei organizaţii a Principatelor Române”, „Discurs cu privire la problemele mari ce trebuie rezolvate de către adunare”, „Discurs ţinut din partea deputaţilor moldoveni în adunarea de la Bucureşti” etc. Cartea „Discursuri parlamentare din epoca Unirii” este o mărturie vie unde sunt incrustate realizările epocale din istoria poporului nostru, lăsate de pana lui M. Kogălniceanu atât în plan politic, cât şi cultural.
La 7 octombrie 1857, în şedinţa Adunării ad-hoc a Moldovei, M. Kogălniceanu zicea: „Luând în privire că dorinţa cea mai mare, cea mai generală, acea hrănită de toate generaţiile trecute, acea care este sufletul generaţiei actuale, acea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de îndeplinit…”.

Pământul ţării noastre nu o dată a fost invadat de cotropitori. Aici îşi găseau cuibul rămăşiţele altor neamuri, care trăiau şi se lăfăiau în bunurile ţării noastre. La obrăznicia lor, M. Kogălniceanu se întreba: „De unde vine această pretenţie a străinilor, ca îndată la venirea lor să le dăm casele, mesele, cinstirile noastre? De unde vine? Din scârbosul obicei, ce am luat de o bucată de vreme, de a ne extazia înaintea orişicărui vânturatic străin”.
Domnule Kogălniceanu, ce ai zice azi, când în Moldova ta dragă este răspândită ciuma rusească? Oare vei fi şi astăzi optimist ca şi în timpurile despre care scrii? Dacă da, vino, iubitul meu scriitor, în Parlamentul Moldovei şi mai spune o dată şi parlamentarilor noştri că Unirea e scrisă în codul de legi date nouă de Dumnezeu. Vino şi adu în parlamentul democrat ideile tale nemuritoare – că noi suntem români şi români voim să murim. Poate vor înţelege şi ei rostul Unirii, că tare îs înguşti la gândire, vorba lui Eminescu…

La 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit Unirea. „Votul de la 24 ianuarie a fost o sublimă protestaţie în contra hotărârii acelora ce au vrut să ţie despărţite două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleaşi mume”, spune M. Kogălniceanu.

Unirea Principatelor între anii 1837-1859 devine pentru M. Kogălniceanu o „religiune politică a naţiunii române”. Acest gând este confirmat îndeosebi în „Discursul referitor la articolul 1 din Constituţie”. Kogălniceanu îşi dă bine seama de dualitatea legilor de pe teritoriul principatelor unite şi cere să fie îndeplinite strict de întreaga Românie.

Ideea de întregire a neamului nostru a fost un crez al deputatului M. Kogălniceanu în Adunarea ad-hoc, ca fruntaş al mişcării Comitetului Unirii, ca prim-ministru al Moldovei, ca ministru de Externe, ca preşedinte al Academiei Române etc. În anul 1878, în calitate de ministru de Externe, confirmă crezul său despre Unire încă o dată, ţine „Discursul la Congresul din Berlin”, în care menţionează nedreptatea din 1812, când „unii se pare că au voit a trage concluzia cum că Basarabia ar fi o regiune turcă sau tătară” şi au vândut-o ruşilor. În numele celor 10 mii de români căzuţi la Plevna, el cere libertatea şi independenţa Basarabiei şi alipirea ei la Patria-mamă, România, dar Imperiul Rus nici n-a vrut să audă. De la marele reformator al statului român, cel ce a luptat toată viaţa pentru idealul naţional al poporului român au ajuns până la noi cuvintele sale profetice: „Numele meu este şi va fi totdeauna lipit de legea rurală şi de proclamarea Unirii. Şi acest nume, ţin a-l lăsa intact copiilor mei”. Noi, fiind copii ai lui Kogălniceanu, să ducem mai departe torţa aprinsă de marele fruntaş al secolului XIX şi să înfăptuim ceea ce n-a reuşit el – să unim R. Moldova cu Patria-mamă, România.

A. Tecuci,
profesor,
or. Cahul