„Minţile de aur” ale medicinii moldoveneşti

Acum ceva mai mult de jumătate de veac, în anul 1946, aproape 270 de tineri veniţi din diferite sate, oraşe şi chiar republici ale fostei Uniuni Sovietice, de diferite naţionalităţi, religii şi provenienţe, au trecut pragul noului Institut de Medicină din Chişinău. Aveau un singur vis – să facă medicină. Ambiţioşi, neînfricaţi de urgia războiului abia încheiat şi de dictatura de partid, s-au pus pe carte, fără a bănui, probabil, că ei vor fi cei care vor pune bazele medicinei în Moldova, vor participa cu succes la conferinţe internaţionale şi ne vor duce faima în toată lumea. Datorită lor, deveniţi cu timpul doctori în ştiinţă, profesori universitari, savanţi, în Moldova au fost puse bazele chirurgiei, oncologiei, psihiatriei- platforme neexplorate suficient până atunci în sistemul nostru de sănătate.

Membrii promoţiei 1951 au jucat un rol important în dezvoltarea medicinei primare şi specializate, care a cunoscut în acei ani o perioadă de glorie. Printre numele notorii ale „promoţiei de aur” îi menţionăm pe doctorii în ştiinţă Nicolae Testemiţanu, Pavel Bâtcă, Diomid Gherman, Victor Gheţeul, Tudor Chiticari, Gurie Coşiug, Eugen Maloman, Vasile Anestiadi, Natalia Cherdivarenco, Anatol Nacu, Mihai Sandul, Elizar Covali, Eugen Semeniuc, deşi lista e cu mult mai mare. Acea echipă a dat 19 profesori, 49 de doctori în medicină, trei academicieni, patru laureaţi ai premiilor de stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii, un membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Moldova şi 12 savanţi emeriţi. Niciodată, după 1951, nu a mai existat o promoţie atât de valoroasă. Astăzi îi găsim tot în spitale – chiar dacă nici vârsta, nici sănătatea nu le mai permite să profeseze, ei spun că nu se pot despărţi de medicină, căci asta au făcut toată viaţă.

În căutarea „promoţiei de aur”

La 2 iulie, membrii promoţiei anului 1951 au împlinit 60 de ani de la absolvire. Am vrut să-i întâlnim, să stăm de vorbă, să aflăm cum mai trăiesc. Pe mulţi i-am găsit, precum vă spuneam, acolo unde au muncit o viaţă şi unde mai activează în calitate de consultanţi ştiinţifici la catedrele pe care le-au înfiinţat şi le-au condus de-a lungul anilor.

Colegi, dar şi buni prieteni din tinereţe, profesorul Eugen Maloman şi Pavel Bâtcă

Pe Pavel Bâtcă, profesor şi doctor în ştiinţă, l-am găsit la pat. La cei 84 de ani, ne spune el, bătrâneţea îşi lasă amprenta nu doar pe chip, dar şi în ceea ce ţine de condiţia fizică. „Sunt grav bolnav, mai tot timpul îl petrec prin spitale – în calitate de pacient, deja…”. Totuşi, îşi aminteşte cu bucurie de studenţie, de primii ani în medicină şi cele mai importante realizări ale vieţii. Aflăm că a iubit medicina necondiţionat, motiv pentru care a devenit doctor în ştiinţă, iar cei mai frumoşi ani i-a dedicat „halatului alb”. Din 1973 devine profesor universitar, mai târziu asistent, docent, iar din 1964 – şef al Catedrei de chirurgie clinică a USMF „Nicolae Testemiţanu”. Are cu ce se mândri, dar ne vorbeşte cu multă modestie şi abia izbutim să-i smulgem „secretul” – a publicat peste 80 de lucrări ştiinţifice privind traumatologia, chirurgia abdominală şi cea a vaselor sangvine. Fără îndoială, Pavel Bâtcă e cel care a pus bazele chirurgiei vasculare în RM.

Vasile Anestiadi

Vasile Anestiadi este un alt nume cu rezonanţă în medicina din Moldova. Academician cu renume mondial, Vasile Anestiadi a dat dovadă şi de abilităţi de conducător. O dovedesc cei 23 de ani – aproape un sfert de secol – cât s-a aflat în fruntea Institutului de Medicină, ocupând funcţia de rector al acestuia, pregătind zeci de generaţii de specialişti în domeniul medicinei şi contribuind astfel, în mod decisiv, la dezvoltarea ocrotirii sănătăţii şi a ştiinţei medicale, per ansamblu. Începând cu anii ’60 ai secolului trecut, Vasile Anestiadi devine unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi din domeniul patologiei, datorită lucrărilor şi investigaţiilor elaborate de acesta. În 1977, este distins cu Premiul de Stat al RM în domeniul ştiinţei şi tehnicii. La cei 83 de ani, l-am găsit pe academicianul Anestiadi plin de energie, încrezut în tânăra generaţie de specialişti, exprimându-şi convingerea că medicina în ţara noastră rămâne pe mâini bune. Ca şi mulţi dintre colegii săi de generaţie, nici el nu este dispus să se despartă de vocaţia de-o viaţă. „Este de neconceput, n-o să mă despart de această ştiinţă frumoasă cât voi mai avea zile”, ne spune el. Dovadă şi conferinţa internaţională, la care urmează să participe în aceste zile.

Prima experienţă practică în domeniul medicinei Gurie Coşiug o capătă la Spitalul raional Ocniţa, unde a lucrat în calitate de medic-şef al Secţiei de chirurgie timp de opt ani, fiind şi cel mai tânăr medic din instituţie. În 1966 susţine teza de doctor, iar patru ani mai târziu – cea de doctor habilitat. În 1977 este angajat la Spitalul Oncologic, unde a înfiinţat Secţia de gastrologie, al cărui consultant ştiinţific e şi azi. Dragostea lui pentru această profesie a început, însă, oarecum silit… Medicul ne povesteşte că a fost dus cu forţa să se înscrie la Medicină. Pe atunci marele vis al lui Gurie Coşiug era ingineria, dar evenimentele din acea perioadă l-au silit să se repatrieze din România în Basarabia, unde încă nu exista o universitate tehnică ce i-ar fi permis să-şi continue studiile. Aşadar, revine la Chişinău, unde e sfătuit de un bun coleg să se înscrie la Medicină. Astăzi, nu-i pare rău. „De-ar fi s-o iau de la capăt, tot medicina aş alege. Nu mi-a părut rău nicio clipă, aceasta e vocaţia mea. Altceva nu pot şi nici nu ştiu să fac”. Iar gândurile, în pofida vârstei, îi sunt la viitor: „Medicina s-a dezvoltat mult, dacă e s-o comparăm cu cea de acum jumătate de secol, dar până la standardele europene mai avem de muncit”.

Profesorul Eugen Maloman înainte de operaţie

Spre deosebire de fostul său coleg şi bun prieten Gurie Coşiug, actualul profesor Eugen Maloman, doctor habilitat în medicină, ştia bine ce vrea atunci când s-a înscris la Medicină. Visul său era să devină chirurg. Părea că nimeni şi nimic nu-l va împiedica să-şi atingă scopul, dar realităţile acelor timpuri erau mai puternice… Deşi era un student eminent, iar viitorul în chirurgie părea să fie promiţător, puterea de atunci decide să-l exmatriculeze din facultate, pentru că era fiul unui fost deportat din Transnistria şi învăţase şase clase în prestigiosul liceu militar „Regele Ferdinand I” din Chişinău. L-a salvat faptul că a fost susţinut de profesori… Trecutul însă n-a încetat să-i pună piedici – orice tentativă de a se afirma în calitate de chirurg i-a fost suprimată, până la căderea lui regimului Stalin. Abia acum, după ce susţine teza de doctor în ştiinţă la Moscova, cariera tânărului specialist Eugen Maloman cunoaşte o ascensiune încununată de succes: a fost şef al Catedrei de chirurgie generală, din 1982 – chirurg principal al Ministerului Sănătăţii, membru al Asociaţiei Chirurgilor din Moldova, preşedinte al Comisiei de atestare a chirurgilor, preşedinte al Consiliului Ştiinţific Specializat pentru susţinerea tezelor de doctor în ştiinţă. Sub îndrumarea lui au fost susţinute două teze de doctor habilitat şi opt teze de doctor în medicină, iar pentru întreaga sa activitate lui Eugen Maloman i s-a conferit titlul de Om Emerit în Ştiinţă şi Ordinul „Gloria Muncii”.

La 83 de ani, Eugen Maloman îşi petrece mai toate zilele la Spitalul Clinic Republican – ce-i drept, despărţit de chirurgie. Ruptura dintre el şi sala de operaţii s-a produs acum câţiva ani, când i-a decedat soţia – atunci, şi-a zis că nu va mai putea face faţă. Trecuse cu mult de cei 65 de ani când, potrivit tradiţiei internaţionale, chirurgii sunt obligaţi să se retragă din practica activă… Însă prietenii şi discipolii nu i-au permis să se închidă în odaia singurătăţii. Astăzi, el este consultant ştiinţific al Secţiei de chirurgie generală, dar şi profesor pentru rezidenţi. „Îmi mai rămâne foarte puţin timp… Atât cât mai am de trăit, vreau să reeditez cartea „Chirurgia abdominală de urgenţă”, pe care am publicat-o în 2009. Este un manual indispensabil tinerilor specialişti. Sper că generaţiile care vin o vor reedita, actualizând volumul cu noi informaţii din domeniul chirurgiei abdominale”, ne spune el visător şi încrezător că cei care-i calcă pe urme vor contribui la fel de mult la dezvoltarea şi reformarea sistemului de sănătate, începute de ei acum o jumătate de veac.

Academicianul şi profesorul universitar Diomid Gherman şi-a luat admiterea în unul din cei mai negri ani, care a adus Basarabiei secetă şi foame. Dar urgia nu l-a împiedicat să-şi construiască o carieră impresionantă în medicină. Dialogul cu distinsul savant e ca o scenă de film. „Anii de după război au lăsat în urmă o groază de lume schilodită, iar foametea s-a soldat cu un soi teribil de boli infecţioase. Oamenii erau speriaţi, obosiţi şi deznădăjduiţi. Sănătatea lor depindea de noi, tinerii specialişti care ne-am unit eforturile şi cunoştinţele pentru a salva vieţile celor care au avut de suferit din cauza războiului”.

Acest om extraordinar surprinde prin sinceritate şi simplitate. Când l-am întrebat care e cea mai de preţ amintire pe care o păstrează în suflet de-a lungul anilor, mă gândeam că o să-mi vorbească despre succesele din medicină. Căci are ce să-şi amintească. În 1962 devine doctor în medicină, în 1971 – doctor habilitat, iar în 1973 – profesor universitar, în 1993 – Laureat al Premiului de Stat, savant emerit al RM şi academician al Academiei de Ştiinţe din Moldova. Dar nu se opreşte aici, ci îşi lărgeşte activitatea în diverse funcţii ale învăţământului şi sectorului cercetărilor ştiinţifice. A fost şeful Catedrei de neurologie şi neurochirurgie pe lângă echipa de experţi a MS, preşedintele Societăţii neurologilor din RM, a publicat 300 de lucrări ştiinţifice, dintre care opt monografii şi două brevete de invenţii. A fost şi un profesor bun pentru discipolii săi, fiind conducător ştiinţific pentru 14 tineri care şi-au susţinut tezele de doctor şi două teze de doctor habilitat în medicină. Despre ei, îmi spune că „sunt bogăţia lui”. Dar să revenim la întâmplarea neobişnuită, care are şi o tentă tragică. „Am plecat, în perioada celui de-al doilea val de deportări, din 1949, cu un grup de medici la Moscova. A fost o călătorie extraordinară şi ne întorceam fericiţi şi visători acasă. La gară, însă, o ştire groaznică ne-a umbrit fericirea – aflasem despre valul masiv de deportări. Am rămas înmărmurit, cu gândul la mama şi tata. Cele mai lungi clipe din viaţa mea au fost atunci, când am găsit în grabă un telefon public, am sunat la primăria din sat ca să aflu veşti despre părinţii mei. Dumnezeu, din fericire, a ţinut cu noi”. Dacă ar fi să vorbim despre acest aspect al istoriei, spune academicianul, nu ne îndepărtăm prea tare de subiectul nostru de bază – medicina. Şi explică de ce: într-un stat care nu este dezvoltatnu poate exista un sistem de sănătate dezvoltat, iar istoria şi medicina ar putea merge braţ la braţ, pentru că în funcţie de una se dezvoltă cealaltă…

Doctorul în ştiinţă Eugen Semeniuc a ajuns la respectabila vârstă de 89 de ani şi este cel mai în vârstă membru al generaţiei ’51. Deşi învăţa foarte bine, administraţia sovietică a încercat să-i suprime visul de a deveni chirurg şi i-a „organizat” eşecul la examenul de stat. A lucrat timp de şapte ani la un spital regional, între timp încercând să-şi ia licenţa. Dar orice tentativă de a se afirma i-a fost reprimată. Semeniuc reuşeşte, totuşi, să rămână în istoria medicinei moldoveneşti realizând – la un spital regional! – prima intervenţie chirurgicală pe plagă de cord, în condiţiile în care chirurgia şi anestezeologia modernă abia se năşteau. Eugen Semeniuc a susţinut reformele iniţiate de colegul său Nicolae Testemiţanu, realizând şi traducerea primului manual de chirurgie în limba română.

Alexandru Nacu, în dreapta alături de Nicolae Testemiţanu

Fiecare dintre cei cu care am discutat m-a rugat să nu uit să amintesc un nume. Deşi nu mai este de mult în viaţă, ei nu-l uită şi continuă să-l respecte pe cel care le-a fost mai întâi de toate prieten, coleg de institut şi chiar de cameră, apoi ministru şi cel mai important reformator al medicinei moldoveneşti, Nicolae Testemiţanu. Anume în perioada când el a fost ministru, medicina moldovenească a cunoscut o reformare esenţială, datorită schimbărilor efectuate de el. Atunci s-a dublat numărul facultăţilor de medicină în Moldova, s-au construit noi blocuri de studii şi au fost constituite o serie de instituţii medicale care există şi astăzi: Spitalul republican de traumatologie, ortopedie şi protezare, Policlinica stomatologică republicană, Dispensarul dermatovenerologic republican, spitale republicane în Chişinău, Bălţi, Tighina, Tiraspol, Cahul, Râbniţa şi Soroca. Totuşi, cea mai mare reuşită a lui Nicolae Testemiţanu a fost considerată angajarea în sistemul medical a cadrelor medicale naţionale – până atunci, spun medicii, era foarte greu să te angajezi undeva, peste tot fiind promovaţi vorbitorii de rusă ori etnicii ruşi. Această reformă curajoasă a condus la demiterea lui Nicolae Testemiţanu din funcţia de ministru, dar acest lucru nu l-a îndepărtat de medicină. S-a stins din viaţă mult prea devreme, în anul 1986, răpus de o boală de inimă. La 8 iunie 2011, în scuarul Universităţii de Medicină care-i poartă numele, a fost inaugurat un bust în memoria sa.

Nu ne putem mândri cu un sistem de sănătate bine pus la punct şi încă mai avem drum lung până la nivelul ţarilor europene. Cu toate acestea, contribuţia „minţilor de aur” la dezvoltarea medicinei moldoveneşti a fost esenţială. În aceste şase decenii, munca lor a însemnat dăruire şi patriotism. Căci, aşa cum obişnuiesc ei să spună, „patriotismul nu se măsoară în declaraţii deşarte, ci în fapte concrete, care alcătuiesc file de istorie…”.