NATO și Republica Moldova (V) Argumentul Extinderii

Natura conflictuală a celor două declarații, care vin de la doi oameni cu importanță în modelarea politicilor americane nu este întâmplătoare. Încă de la procesul constituirii sale în anul 1949, NATO a prevăzut posibilitatea extinderii sale, cuprinsă în articolul 10 al tratatului, care stipula expres că „părțile pot prin decizie unanimă să invite orice alt stat european în poziția de a extinde principiile acestui Tratat și să contribuie la securitatea arealului Nord-Atlantic prin accederea la Tratat”. De atunci Organizația Nord-Atlantică s-a extins în șase valuri consecutive, care cuprind două etape distincte.

Într-o primă etapă, cea din perioada Războiului Rece, NATO a inclus rând pe rând, mai întâi Grecia și Turcia în anul 1952, apoi Germania de Vest în 1955 și în sfârșit Spania în anul 1982. Dacă această primă etapă n-a generat discuții în interiorul organizației, fiind determinată de logica Războiului Rece și de confruntarea cu Blocul sovietic, atunci cea de-a doua etapă a extinderii, caracteristică perioadei post-Război Rece, a fost mult mai complicată și plină de contradicții și tensiuni, în special cu Rusia. Rând pe rând, fostele state comuniste și sovietice au fost absorbite în spațiul de securitate euro-atlantic, NATO intrând profund și într-o manieră hotărâtă în sfera de influență de altădată a Rusiei, iar de curând și în esența „lumii ruse”: inițial prin reunificarea Germaniei în 1990, noul stat german devenea parte a Blocului Nord-Atlantic, apoi prin decizia Summitului NATO de la Madrid din 1997, membre deveneau Polonia, Ungaria și Cehia, iar prin deciziile Summitului NATO de la Praga din 2002, organizația se decidea asupra unei extinderi fără precedent, admițând în anul 2004 șapte state est-central europene: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Procesul de lărgire a continuat și pe flancul balcanic, la 1 aprilie 2009 Albania și Croația aderând la organizație, ridicând astfel numărul statelor membre NATO la douăzeci și opt.

Raționamente ale extinderii spre Est și viitorul R. Moldova

Dincolo de raționamentele politicii reale ale securității militare, extinderea NATO spre Est a avut un șir de implicări ale acțiunii normative, care sunt importante de a fi înțelese în cazul R. Moldova:
1. Decizia statelor Est-Central Europene (ECE) de a deveni membre NATO au fost corolar pentru identificarea lor cu întreaga comunitate Euro-Atlantică, cu valorile și normele sale constitutive.
2. Preferințele de extindere ale membrilor NATO au fost uniforme și determinate de normele liberale ale organizației și identitatea liberală colectivă a statelor ECE. NATO a oferit calitatea de membru și a reacționat favorabil la cererile de aderare a statelor democratice ale ECE și nu invers.
3. Procesul de luare a deciziei în cadrul NATO a fost caracterizat de un consens în privința programării extinderii și a selecției noilor membri, cât și prin atașamentul ferm față de admiterea doar a democrațiilor liberale consolidate din regiunea ECE.
4. Procesul de negociere dintre NATO și statele ECE a fost caracterizat de „marele design” conturat normativ pentru integrare în Comunitatea Euro-Atlantică și un proces de predare și învățare în care statele ECE au fost învățate și au învățat normele și procedurile alianței înainte de a fi admise în NATO.
5. Extinderea a depins de atașamentul NATO față de funcțiile sale constitutive și internalizarea progresivă de către statele ECE a normelor liberale constitutive ale comunității.
6. Viitoarele valuri de extindere vor fi un proces de continuă socializare. Noii membri voi fi admiși atunci când vor internaliza suficient normele comunității liberale.

Mituri și realități ale extinderii NATO

Reflecțiile lui George Kennan, artizanul și strategul îngrădirii URSS în perioada Războiului Rece, sunt deosebit de sugestive atunci când interpretăm extinderea NATO spre Est și întreaga mitologie generată de acest proces. Gândind asupra acestui fenomen diplomatul american ne avertiza că „rușii vor reacționa gradual în mod advers, iar această reacție nu va fi una pozitivă”. Această prevestire se regăsește undeva în cuvântarea lui Putin către Duma Rusă din 18 aprilie 2014, când justificând actul de anexare a Crimeii, președintele rus accentua „umilirea suferită de Rusia ca rezultat al multiplelor promisiuni făcute de Occident, inclusiv promisiunea de a nu extinde NATO dincolo de frontierele Germaniei reunificate”. Mai mult decât atât, mitul „încălcării promisiunii” de a nu extinde NATO la Est a devenit parte integrantă a retoricii geopolitice ruse și un element constitutiv al identității Rusiei postsovietice după 1991. Dar în realitate lucrurile au stat altfel.
Atunci când dezbaterile privind extinderea NATO au început în 1993, în mare parte stimulate de presiunile crescânde ale statelor est-central europene, acest fapt a stârnit multiple controverse. Mulți experți, diplomați sau intelectuali, asemeni lui G. Kennan, s-au opus admiterii noilor membri în NATO, deoarece acest fapt ar antagoniza inevitabil Rusia și ar risca să submineze realizările pozitive obținute la sfârșitul Războiului Rece. Din acest considerent, chiar de la începutul procesului extinderii post-Război Rece a NATO, preocuparea primară a Occidentului a fost cum să reconcilieze acest proces cu interesele Rusiei. Prin urmare NATO a căutat modelarea unui context care ar da continuitate extinderii, dar în același timp ar construi relații speciale cu Rusia.
În anul 1994 programul „Parteneriatul pentru Pace” a stabilit un cadru pentru cooperarea militară cu aproape toate statele arealului euro-asiatic, iar în anul 1997 Actul Fondator NATO-Rusia a stabilit un Consiliu Permanent Comun ca un cadru pentru consultare și cooperare. În anul 2002, odată cu pregătirea celui mai mare val de extindere, Consiliul NATO-Rusia a fost instituționalizat, oferind relației mai multă focusare și structură. Acești pași erau în unison cu alte încercări ale comunității internaționale de a oferi Rusiei un loc pe măsura statutului său: admiterea Rusiei în Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Grupul G-7 și Organizația Mondială a Comerțului. Necesitatea de a evita antagonizarea Rusiei a fost evidentă și în felul în care extinderea NATO s-a produs în termeni militari. În 1996, Aliații au declarat că în situația curentă „ei nu au intenție, plan sau interes în amplasarea armelor nucleare pe teritoriul noilor membri”. Aceste declarații au fost incorporate în Actul Fondator NATP-Rusia din 1997, deopotrivă cu referințe similare la forțele convenționale și infrastructură. Această abordare militară „soft” a procesului de extindere urma să fie un semnal pentru Rusia că scopul extinderii NATO nu era „încercuirea” sa militară, ci integrarea Europei Centrale și de Est în spațiul de securitate Euro-Atlantic.
Faptul că NATO nu avea de gând să „încalce promisiunile” este demonstrat de actuala sa structurare militară în Blocul în Est: din totalul de 3 milioane de militari cât are NATO, dintre care 1,5 milioane în Eu¬ropa, mai puţin de 10% sunt localizaţi în Europa Centrală şi de Est; din totalul de 28 de instalaţii militare principale, 23 sunt plasate în Vestul Europei şi doar 5 în Est; din cei 66.217 militari americani aflaţi în Eu¬ropa, 66.081 sunt localizaţi în Vestul Eu¬ropei şi doar 136 în Est; în cele din urmă, din cele 200 de arme nucleare tactice exis¬tente în Europa, niciuna nu se află pe te¬ritoriul Europei Centrale şi de Est.

De ce este Rusia împotriva extinderii?

Încercările de instituționalizare a relațiilor NATO-Rusia au capotat desigur pe fundalul conflictelor determinate de realismul politic. Intervenția militară NATO din Kosovo a fost interpretată de Moscova ca o lovitură geopolitică a Occidentului, menită nu numai să diminueze influența sa în Balcani, dar și să marginalizeze statutul Rusiei de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU. Scutul anti-rachetă NATO a fost percepută de Moscova ca o încercare de a submina capabilitatea de lovire nucleară a Rusiei. Iar ca imaginea „răului occidental” să fie întregită, „Revoluția Trandafirilor” în Georgia și „Revoluția de Orange” în Ucraina au adus la putere elite care aveau în agenda politică de viitor aderarea țărilor respective la UE și NATO.

Pe acest fundal, argumentele Vestului privind caracterul pașnic al extinderii NATO niciodată n-a avut și probabil niciodată nu va avea prea multă credibilitate. Dar în același timp, apelând la Rusia în recunoașterea naturii inevitabile de extindere a NATO se scapă din vedere un argument esențial: extinderea NATO, la fel ca și cea a Uniunii Europene, este conceput ca un proiect de unitate continentală. Prin urmare acesta nu are o finalitate, un punct terminus, care ar putea fi definit convingător politic, intelectual sau moral. Cu alte cuvinte, tocmai din considerentul că perspectiva de extindere a acestor două organizații nu este inițiată ca un proiect antirus, ambele proiecte sunt deschise în finalități și, în mod paradoxal, percepute de Rusia ca un asalt permanent asupra statutului și influenței sale. Atâta timp cât Rusia evită o dezbatere onestă asupra întrebării de ce atât de mulți vecini de-ai săi caută să se orienteze spre Vest, această percepție de dușman nu se va schimba, iar relațiile NATO-Rusia vor continua să rămână bântuite de miturile trecutului în loc să privească în viitor.

Un articol de: Octavian Țâcu