NATO și Republica Moldova (VI): argument militar

Actualmente suntem într-a patra dimensiune de remodelare. Și tre să vedem ce alegem…”.
Richard Holbrooke

Dincolo de multitudinea argumentelor istorice, politice sau de securitate, invocate în necesitatea creării NATO în 1949 și de care am făcut uz în ideea de a convinge cititorul că protecția Organizației Nord-Atlantice este unica sursă de securitate și supraviețuire pentru statul nostru, factorul militar este de departe cel mai important și reprezintă garantul fundamental al logicii sale de existență. Paradoxal, situația critică în care se află actualmente R. Moldova, din punct de vedere al viitorului său, este comparabilă cu cea a statelor occidentale la sfârșitul războiului. Atunci distrugerile provocate și situația economică precară făceau vulnerabilă Europa în fața comunismului intern, exact cum și noi suntem expuși acestor influențe chiar și la două decenii după căderea comunismului prin vecinătăți, iar în plan extern pericolul sovietic amenința integritatea spațiului civilizațional european, la fel cum pericolul rus actualmente afectează fundamentele statului moldovenesc. Ca și în cazul actual al R. Moldova, situația militară a Europei era extrem de precară, la momentul semnării Tratatului Nord Atlantic în anul 1949, în Europa Occidentală aflându-se 10 divizii subechipate, în față cu 25 de divizii sovietice pe deplin echipate din Europa de Est. Așa cum forțele noastre militare n-ar rezista nici o săptămână în fața capacităților de război existente în Transnistria, la fel și Occidentul n-ar fi rezistat nici o lună în fața unei ofensive sovietice, care s-ar fi oprit în Oceanul Atlantic.

Spre deosebire de naivii și mioriticii moldoveni, care au crezut și în continuare cred că pot fi salvați de principiile unei neutralități stupide, doar din considerentul că este ancorată în actul constituțional fundamental, occidentalii au înțeles de la începuturi că fără dezvoltarea unei capacități militare adecvate nu poți începe reconstrucția unei lumi aflate în pragul colapsului. Scutul militar NATO a avut în primul rând valoarea psihologică a menținerii propriei încrederi a Europei, necesară continuării reabilitării politice și economice. Apoi, așa cum declara la acel moment G. Kennan „punerea pe picioare a scutului militar răspundea unei nevoi de stabilizare a situației în Europa și reasigurare a popoarelor europene occidentale, în lumina superiorității militare sovietice”. Cu alte cuvinte, dezvoltarea capabilităților militare NATO a venit ca o reacție împotriva dominației sovietice și naturii acesteia în Europa de Est, da în același timp ca rezultat al globalizării fenomenului comunist, de la Berlin în Oceanul Pacific. Întreg edificiul de îngrădire a influenței sovietice și a comunismului per ansamblu la nivel global s-a bazat pe dezvoltarea unei capacități militare sporite, care este probabil una din cele mai importante moșteniri ale perioadei Războiului Rece, cu proiecție definitorie asupra contextului actual de securitate.

Transformări militare NATO în perioada post-Război Rece

Pentru toți cei care urmăresc evoluția bugetelor militare a țărilor lumii nu este un secret că NATO a cheltuit pentru necesitățile de apărare în anul 2013 circa 1.02 trilioane dolari. Prin comparare, bugetele militare a tuturor țărilor lumii au constituit în 2012 circa 1.745 trilioane, potrivit Institutului Internațional de Cercetare a Păcii Stockholm, care în general este considerată o sursă credibilă de raportare. Într-o perspectivă mai detaliată, cheltuielile militare ale Chinei s-au cifrat în anul 2012 la 166 miliarde, ale Rusiei la circa 90 miliarde, iar cele ale Iranului la mai puțin de 7 miliarde. Singure Statele Unite ale Americii oferă 4.1 procente din PIB pentru apărare, ceea ce constituie 735 miliarde dolari, în timp ce aliații europeni cheltuiesc 274 miliarde pentru necesitățile de apărare (Marea Britanie – 91 miliarde, Franța – 59, Germania – 46, iar Italia – 34).
În termeni de efective militare, NATO are de asemenea un avantaj considerabil față de orice altă națiune, cu un total de 3, 370, 000 militari, potrivit statisticilor organizației, în contrast cu Rusia care deține o armată de 766,000 soldați și China cu circa 2,3 milioane. Potrivit aceleiași surse, NATO deține o majoritate clară a cheltuielilor militare globale, circa 60 procente, iar o mare parte din țările cu buget militar sporit, cum ar fi Arabia Saudită și Israel, sunt aliații Occidentului, ceea ce face ca în termeni de capacitate militară Statele Unite și NATO să rămână absolut dominante pentru o perioadă imprevizibilă de timp.

De multe ori, această natură militaristă a NATO naște cele mai multe acuze și mituri, care poziționează alianța într-o ipostază negativă, catalogând-o drept „agresivă și imperialistă”. Aceste mituri nu sunt doar rezultatul războiului informațional și propagandistic pe care îl duc alți actori importanți ai sistemului internațional, deranjați de această dominație militară, ci și rezultatul unor acțiuni ale organizației în epoca post-Război Rece, care întrețin aparențele acestui militarism. Doar simpla enumerare a acestora este destul de semnificativă în conturarea acestei imagini: intervenția din Bosnia (1994); Kosovo și Serbia (1999); războiul din Afganistan (2001); Irak (2003-2010); intervenția din Libia (2011).
Dar dincolo de această percepție eronată asupra naturii de „jandarm sau polițist al lumii”, negativismul față de NATO vine și din lipsa de cunoaștere a mediului internațional de securitate, care determină această menținere a dimensiunii militare ca prioritară. La ora actuală NATO reprezintă principala garanţie de menţinere a controlului strategic al situaţiilor tensionate din regiunile Caucazului de Sud, Asiei Centrale sau Orientului Mijlociu/Africii de Nord, de prevenire a ameninţărilor asimetrice şi a conflictelor majore şi de protejare a intereselor europene şi euro-atlantice. Declanşarea unor competiţii militare în spaţiile respective ce implică arme convenţionale şi, mai ales, neconvenţionale (arme de distrugere în masă) poate avea efecte dintre cele mai serioase la adresa securităţii populaţiei, teritoriului şi forţelor Aliaţilor.
În Noul Concept Strategic al Alianţei, adoptat la Summitul de la Lisabona din 2010, şefii statelor membre au atras atenţia asupra ameninţării generate de producerea/achiziţionarea de către unele ţări ale lumii de capacităţi militare moderne, arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă, cu consecinţe greu de prevăzut pentru stabilitatea şi securitatea euroatlantică. Conexat cu aceste ameninţări, grupările teroriste continuă să se extindă în regiuni de importanţă strategică pentru NATO, ceea ce sporeşte riscul unui atac, ce implică tehnologie şi armament modern, cu efecte asupra prosperităţii şi securităţii cetăţenilor.

După sfârşitul confruntării bipolare, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii NATO s-au diversificat peste măsură. De la reţelele de criminalitate transfrontalieră şi de trafic ilegal de arme, droguri şi persoane s-a trecut la problema proliferării armelor de distrugere în masă şi la ameninţarea nucleară, pe fondul exacerbării terorismului (doar în 2006, anul de apogeu al terorismului după 2001, au fost comise 14.338 de acte teroriste, care au făcut 74.543 de victime printre civili).
Prezenţa la granița estică a NATO a unor crize şi conflicte latente complică şi mai mult planurile occidentale de extindere a păcii, stabilităţii politice, toleranţei etnice şi altor valori democratice dincolo de aria sa de responsabilitate. Aceste surse de alimentare a extremismului, terorismului şi a activităţilor transnaţionale ilegale ameninţă în mod direct securitatea Alianţei, dar prin extensie și a întregii lumi.

Răspunsul militar NATO: între cooperare și constrângere

NATO a căutat și caută permanent soluții pentru aceste probleme, dincolo de caracterul și natura militară a problemei. Pe prima dimensiune, NATO vizează realizarea unei reţele extinse de relaţii de parteneriat cu ţările şi organizaţiile din „arcul de insecuritate”. Astfel, majoritatea statelor din regiunile respective sunt cuprinse în diferite forme de cooperare cu Alianţa: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan sunt membri şi parteneri în cadrul Parteneriatului pentru Pace şi Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic; Egipt, Israel şi Iordania sunt implicate în Dialogul Mediteranean; iar Kuweit şi Emiratele Arabe Unite sunt membri ai Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul. De asemenea, Comisia NATO-Georgia vizează maximizarea asistenţei aliate şi sprijinirea procesului de pregătire în perspectiva aderării. Aceste structuri ale NATO constituie elementele centrale ale procesului de dezvoltare a unor relaţii reciproc avantajoase ce vizează creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi consolidarea relaţiilor în domeniul securităţii şi interoperabilităţii între/dintre statele partenere şi organizaţia nordatlantică.

Pe cea de-a doua dimensiune, NATO continuă să se angajeze în prevenirea şi gestionarea crizelor, stabilizare şi reconstrucţie, operaţii care vizează şi obiective de dezarmare, control al armamentelor şi neproliferare. O parte importantă a eforturilor Alianţei se îndreaptă şi spre misiunile de prevenire şi combatere a acţiunilor teroriste, precum Active Endeavour. Lansată în luna octombrie 2001, operaţia din Marea Mediterană constă în activităţi de patrulare, monitorizare a traficului naval, control şi escortă şi, mai recent, inspectare a navelor pentru a descuraja proliferarea armamentelor şi dezorganiza acţiunile teroriste. De asemenea, acţiunile aliate se îndreaptă şi spre crearea unui sector militar eficient, capabil să asigure securitatea Irakului. Misiunea de instruire a ofiţerilor irakieni NTM-I22, lansată în a doua jumătate a anului 2004, vizează instruirea noilor forţe de securitate irakiene şi refacerea Armatei prin contribuţii
financiare şi donaţii de echipamente militare.

O altă direcţie de acţiune mai nouă a Organizaţiei Nord-Atlantice vizează dezvoltarea capacităţii de apărare antirachetă pentru a proteja populaţia, teritoriul şi forţele NATO din Europa împotriva atacurilor cu rachete balistice, ceea ce a adus scutul antirachetă în chiar proximitatea noastră, pe teritoriul României, într-o dorință explicită de a face clare intențiile de protejare a aliaților est-europeni.

Cei care cred că aderarea la NATO va însemna cheltuieli sporite pentru bugetul țării și angrenarea tinerilor noștri în campaniile Alianței în regiuni ale lumii care nu ne privesc, trebuie să conștientizeze că lumea s-a transformat într-o asemenea măsură încât nicăieri nu există siguranță. Nici NATO nu ne va salva în totalitate de efectul cumulat al insecurității la nivel global. Dar privind prin prisma unui minim de securitate acordat printr-un efort colectiv și prin climatul de siguranță care l-au obținut statele care au aderat la NATO, nu ne vom simți singuri în fața marilor provocări care ne așteaptă în secolul XXI. Cu alte cuvinte, parafrazându-l pe Holbrooke, tre să vedem ce alegem.