Există în prezent semne ale unei „finlandizări” a Europei ex-sovietice, ca nouă hegemonie rusească în regiune. Dar ce a însemnat „finlandizarea” chiar pentru Finlanda? Răspund trei analişti nordici.

Sferă de influenţă soft

Finlandizarea este o orientare de politică externă ce poate rezulta dintr-un spaţiu de manevră foarte limitat. Statul în cauză acceptă un compromis pe anumite valori faţă de o mare putere, pentru a prezerva valorile profunde. Această atitudine este însoţită de o neutralitate flexibilă în conflictele dintre marile puteri. Se întâmplă rar, pentru simplul motiv că este greu de practicat: dacă se cedează prea mult, aşteptările superputerii cresc, iar statul mai mic riscă să alunece pe panta concesiilor în cascadă. Sau contrariul: dacă statul mai mic este prea încăpăţânat, superputerea îşi poate pierde răbdarea, înlocuind guvernul cu un regim marionetă.

Pe măsură ce Finlanda a reuşit să câştige încrederea leadershipului sovietic, a putut să-şi extindă treptat spaţiul de acţiune şi manevră diplomatică: a devenit membră a ONU, a Consiliului Nordic, asociată a EFTA. Totodată, Helsinki devine locul de desfăşurare a mai multor summituri şi negocieri-cheie între Est şi Vest, cea mai importantă fiind Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE, mai târziu OSCE). Între timp, Finlanda a beneficiat din plin şi de acorduri bilaterale comerciale cu Uniunea Sovietică.

Mişcări în grup

Un nou spaţiu finlandizat a apărut în profunzimea Eurasiei, în special în jurul perimetrului rusesc după ascensiunea lui Putin. Foarte interesante sunt reacţiile statelor din regiune la războiul din august 2008: Moldova şi Azerbaidjanul au fost statele cel mai evident finlandizate. Ambele confirmă regula finlandizării, de a rămâne neutre în conflictele dintre marile puteri. Moldova s-a angajat să rămână în afara alianţelor militare, precum NATO. Azerbaidjanul a optat direct pentru finlandizare, observând cum un potenţial membru al NATO – Georgia – a fost abandonat de către Vest. Celelalte state central-asiatice şi Belarusul au avut un comportament diferit de Moldova şi Azerbaidjan, combinând profilul de mai sus cu o susţinere prudentă a Rusiei – chiar critică la adresa Georgiei. O astfel de susţinere violează regula de imparţialitate a finlandizării. Iar Armenia şi-a acomodat protectorul – Rusia, nu puterile de care se teme – Turcia şi Azerbaidjanul. Astăzi, preşedinţia lui Ianukovici pare să sugereze că Ucraina pivotează şi ea spre finlandizare.

O întreagă regiune care se îndreaptă mai mult sau mai puţin spre finlandizare, o sferă de influenţă soft, este o noutate în istoria modernă – în afara Americii Latine în raport cu Statele Unite pe parcursul secolului 20. Statele nou-finlandizate se pot susţine unele pe altele, prevenind ca sfera soft să se transforme într-una hard; totodată, statele central-asiatice pot atrage sprijinul Chinei contrabalansând presiunile Moscovei.
Finlandizarea nu este o orientare aleasă „for fun” („pentru distracţie” – n.n.), ci o opţiune pragmatică în circumstanţe dificile.

Sunt aceste tendinţe în interesul Vestului? Totul depinde de ce se întâmplă în Rusia. Dacă Rusia este un actor revizionist şi îşi dezvoltă capitalul de putere şi influenţă în acest scop, atunci finlandizarea este un compromis binecuvântat. Dacă, dimpotrivă, Rusia este orientată spre conservarea statu-quo-ului, cu o Ucraină redevenită prietenoasă, finlandizarea este o opţiune viabilă şi pentru Vest. În general sunt foarte puţine lucruri pe care Occidentul le poate face, mai ales acum, când extinderile NATO şi UE s-au oprit.

Parteneriatul Estic ar putea juca un rol, dar totul depinde de cum sunt percepute mizele sale geopolitice – includerea Belarusului a fost suficientă pentru a irita Moscova, iar Lukaşenko a refuzat cu dibăcie oferta Vestului. Oricum, pe fondul declinului capacităţilor agregate ale Vestului în perspectivă globală, ar fi profund neînţelept să încurajăm statele din aceste regiuni să se opună Moscovei. Aşteptările nerealiste şi false ar putea avea consecinţe dezastruoase, ca în cazul Georgiei.

Hans Mouritzen este cercetător la Danish Institute for International Studies. Este autor al studiului „Finlandization – towards a general theory of adaptive politics” (1988).

Metafora adaptării

Trebuie să facem distincţia între „finlandizare” ca metaforă, utilizată într-un sens foarte larg, şi „finlandizare” ca model social coerent ancorat în circumstanţele istorice concrete ale relaţiilor postbelice dintre Finlanda şi URSS şi fundamentat pe o teorie a politicii adaptării. Astăzi întâlnim mai degrabă prima accepţiune. Aşadar, mai puţin o resurecţie a unui mindset din timpul Războiului Rece, cât o manifestare a faptului că evoluţia socio-politică şi traseul geopolitic al statelor-tampon rămân o incertitudine şi la 20 de ani după colapsul URSS. De fapt, această realitate este în centrul a ceea ce astăzi numim oboseala Occidentului faţă de extindere. În esenţă, finlandizarea înseamnă o consimţire flexibilă, în care statul mai slab îşi securizează autonomia şi valorile-nucleu (sistemul democratic) cu preţul acceptării unor concesii strategice în raport cu superputerea din vecinătate – de obicei alegând o politică de neutralitate şi neintegrare în alianţe orientate împotriva vecinului mai puternic.

Finlanda a reuşit să stăpânească această „artă politică” pentru că elitele locale au putut să depăşească tensiunile inerente modelului – ca pericolul unor concesii suplimentare – avansând un număr de contramăsuri menite a securiza autonomia ţării. Angajamentul ferm faţă de valorile democratice, o societate civilă foarte puternică, faptul că doar un cerc restrâns de iniţiaţi aveau responsabilitatea definirii parcursului naţiunii. Combinate, acestea au permis un foarte delicat balans între Est şi Vest vreme de jumătate de secol. Teoretic, finlandizarea ar putea produce anumite rezultate pozitive, dar numai dacă statul finlandizat este capabil să îşi conserve autonomia şi sistemul democratic.
În cele din urmă, prevenirea potenţialelor conflicte este preferabilă escaladării. Totuşi, nu sunt sigur că modelul societal al finlandizării este aplicabil statelor dintre NATO şi Rusia. Provocările centrale ale statelor postsovietice sunt în mare parte interne: guvernarea şubredă, instituţiile slabe, fragilitatea societăţii civile, corupţia scăpată de sub control. Rusia nu face decât să speculeze slăbiciunile interne ale acestor state, avansându-şi în acelaşi timp interesele sale strategice.

Cert este că acest spaţiu-tampon rămâne o zonă geopolitică gri. Pe de o parte, statele occidentale îşi recalibrează politicile; viitorul interesului vestic pentru regiune va depinde în mare măsură de abilitatea statelor estice de a se consolida ca democraţii şi de a-şi defini direcţia/traseul geopolitic. Pe de altă parte, elitele locale nu se prea grăbesc să devină vasalii Moscovei – până şi Belarusul lui Aleksandr Lukaşenko a demonstrat-o.

Igor Torbakov este cercetător la Institutul Finlandez de Afaceri Internaţionale

Derivele interne

Atunci când vorbim de finlandizare, sunt două aspecte de care trebuie să ţinem seama. Pe de o parte, dimensiunea externă – Finlanda a trebuit să se adapteze contextului geopolitic, optând pentru relaţii de cooperare şi prietenie cu Uniunea Sovietică. În general, se consideră că politica de finlandizare a fost o alegere corectă dacă se judecă rezultatul său: prezervarea independenţei şi supravieţuirea Finlandei în timpul Războiului Rece. Acesta este aspectul considerat pozitiv.

Pe de altă parte, există un aspect negativ legat de dimensiunea politică internă: finlandizarea a însemnat o serie de excese şi în cele din urmă o concentrare disproporţionată a puterii în mâinile preşedintelui. În acelaşi timp, sistemul finlandizării interne a mers prea departe, spre exemplu în tendinţa de a cenzura discursul public intern de orice nuanţă negativă la adresa evoluţiilor din URSS. Era pur şi simplu imposibil să discuţi liber evoluţiile interne din URSS fără a fi imediat stigmatizat şi marginalizat în spaţiul public.

Mulţi cred că cele două aspecte ar fi putut fi separate. Nu era necesar ca în politica internă să se meargă atât de departe. Per ansamblu, când ne referim la finlandizarea spaţiului postsovietic, dacă riscul unui conflict este prea mare, atunci stabilitatea este categoric un scop preferabil – şi în interesul Vestului.

Tuomas Forsberg este profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Tampere, Helsinki.