Gândurile, cafelele de ieri, grijile şi nerăbdările nu m-au lăsat să dorm mai mult de două ore. Pe româneşte se poate spune că m-am trezit cu faţa la cearşaf. Dintr-un start greşit se nasc apoi o serie de situaţii confuze, tensiuni, neînţelegeri, adică îmi sare ţandăra din orice. Sunt conştientă că azi voi fi dificilă şi greu de suportat, dar voi avea pretenţia ca restul lumii să mă înţeleagă şi, desigur, să mă iubească. Cu toate astea, nu voi putea răspunde cu aceeaşi monedă: în timp ce ei ar trebui să fie îngăduitori eu voi fi absolut intolerantă. Mă aştept la acceptare în timp ce mă comport ca o adevărată scorpie.
Există în calendarul fiecărei femei şi zile din acestea la finalul cărora explicaţiile de ordin raţional, hormonal sau contextual chiar nu mai contează. Ştii doar că ai ruinat o zi, iar gândul acesta te torturează pentru că tu de fapt preţuieşti timpul şi clipele, dar… astăzi a fost altfel.
Pentru a dezamorsa oarecum torpila temperamental-isterică, am încercat să-i spun partenerului chiar la prima oră: „Sunt întoarsă pe dos astăzi, te rog să nu mă bagi în seamă dacă o să fiu cicălitoare, plângăcioasă, absentă, ţâfnoasă, supărăcioasă şi încruntată. Te rog să mă crezi că toate astea nu au nimic de-a face cu tine, ci e o stare trecătoare care nu trebuie interpretată nicicum. Pur şi simplu ignoră-mă!”. Am ales câteva cuvinte şi un fel de a spune, se poate însă formula în sute de muzici care să sune bine în urechelile omului drag. Atunci el ar trebui să ştie că e vorba despre mine, şi nu despre noi. Ar trebui să mă creadă că efectele, cauzele, defectele îmi aparţin, iar el este absolvit de orice bănuială, responsabilitate sau vinovăţie, este doar victimă colaterală într-o stare de conflict, un spectator accidental. Şi totuşi, el îşi asumă starea mea proastă, încearcă din răsputeri să înţeleagă ceva ce nici măcar eu nu pricep, se străduieşte să mă resusciteze, să mă înveselească, să îmi distragă atenţia chiar dacă a fost avertizat că toate vor fi în zadar.
De ce vorbesc în acest context doar despre partener şi abia la final aduc vorba despre copii? Pentru că cei mici au un dar pe care pe parcurs îl pierdem. Copiii ştiu să te vadă aşa cum eşti fără să caute explicaţii şi fără să te judece, fără să te cerceteze după ce te-au dezmembrat pe componente. Ar vrea să te vadă fericită, dar pot foarte bine să trăiască lângă tine şi într-o astfel de zi în care tu eşti „altfel”. „Mama e nervoasă azi…”, e un fapt, o constatare, şi nu o problemă. Copiii sunt empatici, nu au nevoie de scuze, ci doar de o asigurare că nu sunt ei cauza agitaţiei şi a nervilor. Să ştie sigur că nu sunt ei de vină şi atât. Ar fi minunat dacă la rândul nostru am învăţa să le respectăm şi noi acele momente în care copiii nu sunt în apele lor, au toane, nu le convine nimic, stau bosumflaţi şi răspund sec la întrebări. În loc de insistenţe indiscrete, le-am putea oferi aceeaşi simplă înţelegere: „Eşti supărat? Îmi pare rău. Eu te iubesc, să nu uiţi asta!”. Şi astfel o zi cu mari şanse de a fi ratată se poate contabiliza la final în coloana zilelor obişnuite: nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Dragi părinţi, iubiţi-vă copiii din tot sufletul, pentru că ei sunt rostul nostru aici, pe Pământ!
Timpul Suplimentul Femeia
