Atitudini

„Nu vreau să plece tata la război”. Cum să vorbim cu copiii despre conflictul armat

În ultimii ani nu am avut parte de prea multă liniște. Pandemia a venit cu o readaptare și digitalizare forțată care i-a copleșit pe mulți dascăli: ore online, conectări eșuate, transformarea profesorului în tehnician de fibră optică. Dacă programul unui profesor era de câteva ore cândva, în pandemie s-a extins, fiind necesară o pregătire asiduă pentru ore, iar părinții voiau să știe în permanență cum decurge progresul copilului.

Măști, teste, restricții. Când totul s-a încheiat, în aparență, aflăm de războiul de lângă noi. Nu sunt expert în politică externă, însă dincolo de activitatea de consilier în dezvoltare personală, am ore de engleză cu elevi de la clasa 0 la clasa a 12-a. 

Ce știu copiii despre război?

Cuvântul „război” vine cu o încărcătură funebră și grea precum plumbul. Șocant și dureros a pătruns și în vocabularul copiilor de toate vârstele. Nu sunt cuvintele lor și nici nu pot avea păreri la vârste mici, din simplul fapt că termenul nu are o rezonanță adevărată, dar sunt ași la a asculta ce se vorbește în casă.

„Nu vreau să plece tata la război” – mi-a mărturisit un elev.

Majoritatea copiilor trăiesc cu teama că războiul s-ar putea extinde, iar reprezentanții genului masculin ar putea fi chemați să lupte. Dintre toate informațiile pe care le au, se pare că aceasta este cea mai pregnantă. Frica de abandon, frica de moarte. Nu ne gândim niciunul la a pleca pe front și a ne întoarce bronzați și cu un fresh în mână.

Copiii trebuie să știe despre război?

Da. Au dreptul să știe, doar că cei mai mulți părinți oferă informația brută, nefiltrată și neadaptată vârstei copilului. Nu putem judeca acest aspect, putem să cădem de comun că niciun părinte nu vrea să traumatizeze copilul, dar, fără voia lor, o fac. Copiii nu au nevoie să știe detalii dureroase iar televizorul ar trebui, în aceste momente, să stea mai puțin pe știri în prezența celor mici și foarte mici. 

Ce se poate întâmpla?

Fără rezonanță acum, dar cu temeri și dezechilibre în adolescență și/ sau la maturitate. Un copil este o construcție în plină ascensiune. Dacă baza este șubredă, rezultatul nu va fi unul diferit. Nu suntem familiarizați cu acțiunile de dezvoltare personală, consiliere terapeutică, dar eficiența lor este dovedită de fiecare dată. Ce stricăm acum va fi foarte dificil de reparat mai târziu.

Ce se întâmplă la școală?

Am aflat cu mare tristețe că sunt situații în care elevii întreabă dascălii ce părere au despre război. Spre surprinderea mea, există profesori care ajung prin Zanzibar cu gândul, uită cu cine vorbesc și își manifestă convingerile politice, disprețul față de anumiți reprezentanți politici și cele mai sinistre scenarii. Discuțiile despre război la școală trebuie stinse cu mare delicatețe iar dascălii au aceeași misiune precum părinții: să le ofere copiilor cât pot duce.

Copiii, elevii sunt ființe fragile, iar dacă nouă, adulților, ni se pare deseori că avem neliniște, ei bine, a lor este mult mai ușor de erodat. Cu tact și căldură vor înțelege mesajele noastre, ale adulților, atât timp cât ambalăm totul în ceva ce pot duce. 

Eduard Andrei Vasile


Adrian Popa

Adrian Popa a urmat mai multe programe de formare academică în țară și străinătate, are pregătire în domeniile științe politice, relații internaționale și studii de securitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.