Oazu Nantoi: Federaţia Rusă nu are nevoie de Transnistria, ci de toată Republica Moldova

Analist politic, expert în dosarul transnistrean şi om politic implicat pe scena de la Chişinău, Oazu Nantoi face, într-un interviu acordat Digi24.ro, o radiografie a nuanţelor pe câteva teme majore: interesele Rusiei în Republica Moldova, celelalte alegeri importante din regiune – prezidenţialele câştigate de Igor Dodon în faţa Maiei Sandu -, nu în ultimul rând, tema unirii.

Digi24.ro: S-a schimbat şefia teritoriului transnistrean: pleacă Evgheni Şevciuk, vine Vadim Krasnoselski. Vă aşteptaţi la noutăţi în relaţia cu Republica Moldova?

Oazu Nantoi: Competenţele „şefilor” de la Tiraspol sunt strict determinate de Rusia. Lor li se permite să fure nestingherit. De regulă – în cârdăşie cu funcţionarii şi politicienii corupţi din Republica Moldova (RM) şi Ucraina, şi cu condiţia că „nu-i uită” şi pe patronii săi de la Moscova. Ei sunt obligaţi să menţină, utilizând instrumentele unui regim autoritar şi xenofob, controlul rigid asupra populaţiei din regiune, anihilând dur orice abatere de la ideologia „oficială” de „avanpost al Rusiei”. Şi, principalul, să execute docil toate ordinele şi indicaţiile Kremlinului privind relaţiile cu RM.

Să fie clar – fenomenul cunoscut sub denumirea de „conflict transnistrean” nu este un conflict intern, interetnic sau interconfesional, ci este conflictul dintre proiectul de edificare a statului Republica Moldova, în limitele frontierelor fostei RSS Moldoveneşti, şi ambiţiile neoimperiale ale Federaţiei Ruse. Federaţia Rusă menţine ilegal pe teritoriul Republicii Moldova trupele sale, fiind singurul stat care sfidează suveranitatea, integritatea teritorială şi statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova.

Revenind la esenţa conflictului, putem constata că Federaţia Rusă nu are nevoie de „Transnistria” propriu zis, ci de întreaga RM. Scopul final al Rusiei este de a transforma RM într-un pseudo-stat, paralizat din interior şi controlat de Rusia din exterior. Pentru început, Rusia a impus două mecanisme de conservare a situaţiei şi de neadmitere a oricărui progres în direcţia soluţionării conflictului. Este vorba de formatul „unic” al operaţiunii de menţinere a păcii, impus prin semnarea, la 21 iulie 1992, a Acordului privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea Nistreană a Republicii Moldova. Al doilea mecanism este formatul pentalateral al „Consfătuirii permanente pentru probleme politice în cadrul procesului de negocieri pentru reglementarea Trasnistreană”, oficializat în februarie 2002.

„Unicitatea” operaţiunii de menţinere a păcii se reduce la aceea că din ea fac parte trupele Federaţiei Ruse, ale Republicii Moldova, precum şi unităţile paramilitare ale regimului din Transnistria. Comisia Unificată de Control (CUC) este responsabilă de situaţia în Zona de Securitate. Or, toate deciziile în cadrul CUC se adoptă prin consens, ceea ce înseamnă că de peste 24 de ani Republica Moldova se confruntă cu poziţia comună a ofiţerilor ruşi din Rusia şi tot a ruşilor din „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”). Pe când în cadrul formatului pentalateral, Rusia are statutul inocent de „mediator” între RM şi marionetele ruseşti de la Tiraspol.

Mai este un moment, straniu la prima vedere, anume că nimeni nu manifestă interes faţă de soluţionarea acestui conflict. Nici societatea moldovenească, debusolată şi atomizată, nici clasa politică din RM şi nici comunitatea internaţională, care este pe deplin mulţumită de faptul că conflictul este „îngheţat”, nimeni nu se ucide, refugiaţii din RM nu asaltează frontiera UE, etc.

La 1 ianuarie 2012, pe podul peste Nistru, Vadim Pisari, un tânăr de 19 ani, a murit, fiind împuşcat în spate de „pacificatorul” rus. Care a fost reacţia statului Republica Moldova? Vreo două-trei zile „patrioţii” de prăsilă s-au lamentat în faţa camerelor de luat vederi. Şi atât. Făptaşul crimei a fost evacuat în Rusia şi totul a rămas neschimbat. În rest, aleşii poporului din Parlamentul RM nu se simt deranjaţi de faptul că lor, cu excepţia lui Igor Dodon, nu li se permite să păşească pe malul stâng al Nistrului. Şi ei, indiferent de opţiunile politice anunţate, doar mimează, de regulă în faţa vizitatorilor străini, preocuparea faţă de „conflictul Transnistrean”. Şi, deoarece ei îşi bat joc de propriii alegători şi cetăţeni ai RM de pe malul drept al Nistrului, tot ei tratează cu cinism şi indiferenţă faptul că regimul din „RMN”, brutal, cinic şi sistematic, violează drepturile fundamentale ale omului în stânga Nistrului şi, îndeosebi, pe ale cetăţenilor RM. În total, circa 315 mii (65%) de locuitori ai Transnistriei deţin actele de cetăţeni ai RM.

Diferenţa între Evghenii Şevciuk şi Vadim Krasnoseliskii este că pe durata mandatului său (2011-2016), primul se războia cu compania „Sheriff”, pe când Vadim Krasnoseliskii este proiectul politic al acestei structuri. Pe timpuri, în anul 2000, tânărul Evghenii Şevciuk, angajat şi el al companiei „Sheriff”, a fost promovat în fruntea mişcării politice „Obnovlenie” („Renaşterea”) şi, după alegerile ilegale în „Sovietul Suprem” („SS”) în decembrie 2005, a fost desemnat în calitate de „speaker”. În aprilie 2009, Şevciuk, din propria prostie, a încălcat grav înţelegerile obscure existente între Igor Smirnov („preşedintele” de pe atunci) şi stăpânii săi din compania „Sheriff” – a încercat, din proprie iniţiativă, să reducă din competenţele lui Igor Smirnov prin demararea procesului de modificare a „constituţiei” locale în „SS”. Drept urmare, Şevciuk a fost pălmuit public în cadrul întrevederii între Igor Smirnov şi proprietarii „Sheriff-ului”, şi a fost alungat din toate posturile.

Pentru Şevciuk, momentul răzbunării a venit la 25 decembrie 2011, când, cu scorul de 73,88%, l-a învins în turul doi pe Anatolii Kaminskii, candidatul „Sheriff-ului” de pe atunci. Însă, fiind un individ ranchiunos, lacom, slab şi frustrat, „a reuşit” să provoace votul de blam împotriva sa (în favoarea lui Krasnoseliskii) peste cinci ani de zile (11 decembrie 2016). După ce a fugit la Moscova (prin aeroportul de la Chișinău, cum se obișnuește la noi).

Drept urmare, în stânga Nistrului s-a instaurat un regim politic totalmente controlat de compania ”Sheriff” (în urma alegerilor în ”SS” din decembrie 2015 compania ”Sheriff” a preluat controlul total asupra ”legislativului” local). Fireşte că această dominaţie la nivel local a companiei „Sheriff” nu înseamnă deloc ieşirea regimului din „RMN” de sub controlul Rusiei.

Igor Dodon l-a felicitat pe noul lider al separatiştilor de la Tiraspol. Ce semnificaţie are gestul preşedintelui Republicii Moldova?

Este o sfidare a Constituției RM, o scuipătură cinică în memoria celora care au căzut în luptele din 1992 pentru suveranitatea și integritatea teritorială a RM, care au fost torturați de mercenarii ruși, și-au piedut sănătatea fiind răniți, care au devenit persone intern strămutate în urma epurărilor entice realizate în stânga Nistrului de marionetele rusești.

Felicitarea lui Igor Dodon a fost urmată și de felicitarea din partea Irinei Vlah, care, pe 22 martie 2012, cu suportul PSRM care-l avea în frunte pe Igor Dodon, a fost aleasă în calitate de Bașcan (șef al executivului) în Unitatea Teritorial Autonomă găgăuză, și care este membru din oficiu al Guvernului RM. De facto, candidatura Irinei Vlah a fost impusă în urma unui atac propagandistic masiv din partea FR asupra locuitorilor din UTA Găgăuză.

N-a rămas în urmă nici ÎPS Arhiepiscop Sava de Tiraspol și Dubăsari, membrul Sinodului Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, care l-a felicitat şi el pe Krasnoseliskii.

Prin urmare, aceste două felicitări, din partea lui Igor Dodon și a Irinei Vlah, arată ca acțiuni orchestrate a doi agenți de influenţă ruși, ghidați de bagheta de la Kremlin.

Există o datorie uriaşă la gazele livrate de Gazprom, pe care autorităţile transnistrene au acumulat-o de-a lungul ultimilor ani. Nu este nicidecum o situaţie transparentă şi totodată complică destul de mult viaţa Republicii Moldova. Cum de a permis Gazprom acumularea unei asemenea datorii, deşi clientul, o entitate statală nerecunoscută, e pe deasupra şi insolvabil?

Există multe întrebări cu privire la situația din sectorul energetic al Republicii Moldova! De ce, de exemplu, timp de un sfert de secol nu s-au găsit resursele necesare pentru realizarea interconectării sistemelor energetice (rețelele electrice și gazoductele) ale Republicii Moldova și României? Pentru ca Transnistria să fie debranșată de către Ucraina de la gazoductul, prin care vine gazul rusesc, iar RM să cumpere gazul de la România? Răspunsul e simplu – corupția și agenții de influență ruși din sistemul politic al RM.

Puţină istorie – din start, GAZPROM s-a ales cu 50%+1 de acțiuni din capitalul social al S.A. ”Moldova Gaz”, create prin Hotărârea de Guvern nr. 1068 al RM la 20 octombrie 1998. Conform prevederilor punctului 3 al acestei Hotărâri, Departamentul privatizării şi administrării proprietăţii de stat, timp de un an, urma să efectueze reevaluarea bunurilor complexului de gaze din Republica Moldova, prin intermediul unei organizaţii internaţionale de audit. Reevaluarea avea drept scop o eventuală rectificare a cotelor-părţi în capitalul social al S.A. Moldovagaz. Ulterior, experții independenți au ajuns la concluzia, că cota RM urma să fie nu 35%, ci cel puțin 60%!. Însă acest lucru nu a fost făcut până în prezent. Altfel spus, nici astăzi nu se cunoaşte cât constituie valoarea reală a complexului de gaze şi care ar trebui să fie cota-parte a RM la această companie după reevaluare.

În 2006, întreprinderea ”Tiraspoltransgaz” din stânga Nistrului, ce face parte din S.A. Moldova Gaz, și-a transmis acțiunile (13,53%), prin procură, în gestiunea companiei GAZPROM, ceea ce înseamnă că GAZPROM-ului îi revin circa 65% din acțiunile S.A. Moldova Gaz. Agenții economici și populația din RMN achită tarifele pentru gazul consumat de 5-7 ori mai mici în raport cu cele de pe malul drept al Nistrului și mult mai mici decât prețul, stabilit de GAZPROM pentru RM. Însă, nici acești bani nu ajung la GAZPROM – ei sunt depozitați pe un cont bancar la Tiraspol și sunt gestionați, absolut netransparent, de către ”președintele” regimului. Se consideră că circa 60% din aceşti bani sunt folosiţi pentru acoperirea deficitului la plăţile sociale în RMN.

Gazul rusesc este folosit și pentru generarea energiei electrice la Centrala Termo-Electrică de la Cuciurgan, privatizată ilegal, în 2005, de compania INTER RAO ES, din Rusia. Energia electrică, prin companii intermediare, este livrată pe malul drept al Nistrului, iar veniturile pleacă îm companiile off-shore”. De aici și datoria Transnitriei (circa 400 mii de locuitori, din care o treime sunt pensionari) de peste 5 miliarde dolari SUA.

Prin urmare, GAZPROM, pe de o parte, prin politicile sale sposorizează regimul din RMN. Pe de altă parte, încearcă să revendice aceste datorii de la RM. Și toate acestea s-au întâmlat și continuă să se întâmple cu complicitatea guvernanților de la Chișinău.

Dodon consideră că procesul de reglementare a conflictului trasnsnistrean este într-un punct mort. Dar ce ar însemna, din perspectiva noului lider de la Chişinău, depăşirea blocajului?

Pentru a răspunde la această întrebare e cazul să ne aducem aminte de poziţia Rusiei, care doreşte să controleze întreaga RM prin oferirea așa-zisului „statut juridic special” Transnistriei, în componența RM, sub pretextul necesităţii de soluţionare a conflictului. Drept model al „doleanţelor” Rusiei poate servi documentul, cunoscut sub denumirea de „Memorandumul Kozak”, a cărui semnare a eşuat la 25 noiembrie 2003. Pe atunci, profitând de incompetenţa strigătoare la cer al fostului preşedinte Vladimir Voronin, Rusia a încercat să impună un model de organizare internă a statului ”reîntregit”, care i-ar fi permis să exercite controlul total asupra RM, nemaivorbind de legalizarea prezenței militare rusești. Însă, în urma unei intervenții energice, din partea SUA în special, Voronin a fost nevoit să renunțe la semnarea acestui document odios și, intrând în panică, a devenit peste noapte comunist ”pro-european”. Dar asta e o altă poveste.

Peste 10 ani, la 26 mai 2013, Igor Dodon, președintele PSRM a revenit la ideea de federalizare a RM – la Chișinău a fost organizată o conferintă, în cadrul căreia Dodon a prezentat ”Concepția principiilor de bază ale Moldovei federale”. Firește că în capul mesei la acea conferință ”științifică” se aflau ”experții cu epoleți” de la Institutul Rus de Cercetări Strategice (РИСИ), fondatorul căruia este Vladimir Putin și care este o extensie a serviciilor speciale rusești.

Toate ideile lui Igor Dodon pornesc de la schema falsă de percepere a acestei probleme, impusă de Federaţia Rusă și acceptată de (agentura rusească din) RM – cum că conflictul este unul intern și administrațiile de la Chișinău și Tiraspol reprezintă două ”părți” în acest conflict. Respectiv, soluția ”viabilă” urmează să fie atinsă la masa de negocieri între aceste ”părți”. Pe când Rusiei îi revine statutul modest de ”mediator”.

Igor Dodon deja și-a anunțat intenția de a se întâlni cu Vadim Krasnoseliskii. Pe de o parte, Krasnoseliskii a reacţionat destul de rece la elanul federalist al lui Igor Dodon. Pe de altă parte, atât timp cât statul RM este un stat captiv, corupt, cu o clasă politică totalmente compromisă și incompetentă, rezultatele eventualelor comunicări între Igor Dodon și Vadim Krasnoseliskii vor fi dictate de la Kremlin.

Există ipoteza că Federația Rusă, folosindu-l pe Igor Dodon în calitate de agent de influență, va încercă să propună/impună, în cadrul formatului ”5+2”, vreun ”statut juridic special” pentru Transnistria, fără a utiliza termenul de ”federație”. Însă, acest statut neapărat va conține mecanismul de menținere a RM sub controlul geopolitic al Federaţiei Ruse. În caz de ”succes” (pentru Rusia), aceeași abordare va fi promovată din partea Rusiei în raport cu regimurile din Donețk și Lugansk, apărute în urma agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei.

Însă este premătur de schițat niște scenarii eshatologice în urma apariției fenomenului Igor Dodon. Mai este și factorul Ucrainei, care nu privește cu ochi buni la ideea ca RM să fie utilizată drept precedent pentru impunerea scenariilor rusești pentru Donețk și Lugansk etc.

Sunteţi analist politic, dar aţi făcut şi politică partizană, în formaţiunea condusă de Iurie Leancă (PPEM). Aţi susţinut-o pe Maia Sandu în turul doi al prezidenţialelor, ceea ce v-a pus în conflict cu Iurie Leancă. De ce, în bătălia finală cu Igor Dodon, nu s-au strâns în jurul Maiei Sandu absolut toate forţele de la Chişinău care se declară pro-europene?

La 13 noiembrie 2016 s-a reuşit principalul – sensibilizarea opiniei publice şi mobilizarea cetăţenilor RM în susţinerea candidaturii Maiei Sandu.

Acuma o precizare – public m-am implicat în campania electorală în susţinerea Maiei Sandu la 20 octombrie, cu zece zile înainte de turul întâi. Iar cu mult înainte, imediat după decizia ”istorică” a CC din 4 martie 2016, am promovat, cum am putut, inclusiv în calitatea mea de vice-președinte al PPEM, ideea de desemnare a candidatului comun pentru alegerile prezidențiale. De aici a pornit și conflictul meu cu ”pro-europeanul” Iurie Leancă.

Precizarea a doua – ideea pro-europeană în RM este compromisă și monopolizată de niște structuri ce n-au nimic comun cu valorile europene. De exemplu – în ultima campanie electorală PDM a avut mesajul cel mai ”pro-european”. În realitate, PDM este un instrument de menținere a RM în starea de captivitate de către domnul Vlad Palhotniuc. Or, starea de captivitatea până la care s-a degradat RM este incompatibilă cu valorile europene și pune sub lovitură însăși proiectul de statalitate a RM.

Prin urmare, lista de ”forțe” pro-europene este una scurtă. PLDM, de exemplu, și-a păstrat o facțiune în Parlament și o bună parte din organizațiile teritoriale, însă are probleme cu imaginea la nivel național după înlăturarea de la guvernare de către Plahotniuc, în cârdășie cu același Dodon (moțiunea de cenzură din 29 octombrie 2015). Pe când partidul Platforma DA (Andrei Năstase) și Partidul Acțiunii Sociale (Maia Sandu) n-au dispus nici de resurse umane, nici de cele financiare, pentru a ajunge la fiece alegător.

Maia Sandu a realizat o campanie electorală bazată în exclusivitate pe voluntariat și cu resurse financiare absolut transparente și extrem de modeste. Şi a reuşit să obţină un rezultat mult peste aşteptările multora. Acum atât Maia Sandu, precum şi societatea în ansamblu se află în faţa unei provocări – de transformat votul din 13 noiembrie 2016 într-un proiect politic (partid, bloc electoral etc.) în perspectiva alegerilor parlamentare.

Îi oferă funcţia de preşedinte pârghii reale unui politician pro-Moscova care şi-a făcut public planul de subminare a orientării euro-atlantice a Republicii Moldova?

Atribuţiile Preşedintelui în cazul RM sunt destul de modeste. În plus, Republica Moldova e un stat captiv, şi nu Preşedintele ales, ci Vlad Plahotniuc decide totul. Pe când lui Igor Dodon i se va oferi posibilitatea să joace rolul de un Preşedinte „pro-rus”, dar lipsit de competenţe. Totuşi, Igor Dodon, cel mai probabil, va fi un element dintr-o reţea vastă de „Soft Power”, prin care Rusia îşi promovează interesele în RM. Aceasta se va manifesta inclusiv prin încercările maimuţăreşti (în raport cu Putin) ale lui Dodon de a se sprijini pe Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldova, subordonate Bisericii Ortodoxe Ruse. Situaţia ar putea să se schimbe dacă Igor Dodon, menţinându-şi controlul asupra PCRM, va reuşi să-i asigure poziţii mai puternice în Parlament în urma alegerilor parlamentare, preconizate pentru toamna anului 2018.

Au fost alegeri prezidenţiale la Chişinău, au fost alegeri parlamentare la Bucureşti, ambele au produs schimbări la vârful puterii în cele două capitale. Încotro vedeţi, de aici înainte, relaţia dintre Republica Moldova şi România?

Nu vreau să comentez speculaţiile privind relaţiile „speciale” ale lui Vlad Plahotniuc cu unele persoane din PSD din România. Deoarece, dacă ele cu adevărat există, aceasta doar va contribui la degradarea accelerată a proiectului statalităţii RM.

Acum, trecem la ideea de „Unire” – toţi cei care pledează pentru unirea RM cu România fie sunt nişte oameni naivi şi romantici, fie cinici şi toarnă conştient apa la moara proiectelor politice de tipul lui Igor Dodon. Rămâne deschisă întrebarea în ce mod şi de cine sunt finanţaţi.

Atunci când jurnaliştii sau, şi mai grav, politicienii din România jonglează cu termeni gen „români basarabeni”, „Basarabia” etc., ei fie dau dovadă de ignoranţă şi incompetenţă crasă în raport cu realităţile din RM, fie sunt agenţi (conştienţi/inconştienţi) ai putinismului (şovinismului velikorus) în RM.

România oferă anual mii de burse pentru tinerii din RM. Care este impactul? – pleacă mii, se întorc unităţi. Are loc de-intelectualizarea RM cu înscăunarea „nănăşismului” şi „cumătrismului” drept singurul „lift social”.

Tangoul este dansat în doi – RM este un stat captiv, care tot mai evident degradează spre faza de stat fălit, pentru vare tot mai firesc arată să fie violat de regimul lui Putin şi mafioţii locali.

Nu-i reproşez nimic României ca stat. Însă România nici când n-a dat dovadă de preocupare reală de situaţia în RM. În caz contrar, nu s-ar fi ajuns la mizeria cu Plahotniuc, Dodon, Renato Usatâi, Voronin etc.

România trebuie să dea dovadă de realism și responsabilitate în raport cu ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. În caz contrar, nu peste prea mult timp, ar putea să se trezească cu soldații ruși de-a lungul Prutului.

sursa: digi24.ro