Nu voi da explicaţii din ce motive, dar numele acestei localităţi transpare pe mai multe pagini de carte ale subsemnatului. Poate din acest motiv, m-a durut şi m-a revoltat ceea ce mi-a fost dat să aud din gura unui gimnazist sincer şi firav ca o păpădie.
Am căutat, mai întâi, să aflu dacă i-a vorbit cumva, lui şi colegilor săi de clasă, vreun profesor de ce etnie sunt. Nu auzise de etnie. I-am explicat eu. De limba română îşi aminteşte că le-a vorbit învăţătoarea în clasele primare. Dar, adăugă, colegii îi zic română doar la ore, în rest, nu crede că-i limba română, ci moldovenească. Cât priveşte naţionalitatea, n-a auzit să le spună cineva că sunt români. Nici la şcoală, nici acasă.
Arăta oarecum speriat. Mă privea cam straniu. Ca pe-un nene care caută nod în papură. Şi cu suspiciune – de parcă voiam să-i găsesc ceva care să-l compromită. În faţa mamei şi a tatei. În faţa colegilor. Ca să i se facă vreun rău după asta. Atunci mă străduii să zâmbesc. Şi să-l asigur că nu-i voi divulga nici într-un caz numele. Şi cel al gimnaziului. Pentru că piciul ştia că scriu cărţi. Şi public în ziare. Îi spusese unchiul, amicul meu.
Îl mai întrebai: cunoaşte cumva de unde provine poporul nostru român? Şi-l văzui nedumerit: adică, de unde provin moldovenii? Şi dacă-l simţii derutat: cine sunt stră-stră-moşii noştri? Degrabă termină gimnaziul, dar nu auzise cine ne-au fost strămoşii. Mă asigură că nici profesorul de istorie nu le-a vorbit niciodată nimic despre strămoşi. De romani auzise nu ştie de unde, dar de daci – niciodată. Îl întrebai: dar de popoare latine ai auzit? Nu. N-am auzit nicicând, zice. Nici că limba noastră se aseamănă cu limbile italiană, franceză, spaniolă, portugheză… Atunci, chiar contrariat, îl întrebai ce note are. Îmi răspunse: mai mult note de „7”. Şi din când în când, câte-un „8” şi, mai rar, câte-un „6”… Mă interesai dacă frecventează şcoala. Are lipsuri puţine, mă asigură. Şi, ca să-l plictisesc de tot, îl întrebai: ce fac ei la ore? Răspunse franc: unicul profesor care le lămureşte de două-trei ori până când înţeleg tema e cel de biologie şi chimie. Ceilalţi numai îi întreabă. La începutul fiecărei ore. Apoi le ţin note de morală. Pe urmă, le mai spun două-trei propoziţii, după anunţarea temei noi. Şi se pun pe înşiruirea întâmplărilor de pe când erau tineri, făceau armata etc. Iar profesoara de română le spune de fiecare dată şi anecdote. Interesante! Şi, după ce le termină pe-ale ei, le cere şi lor, învăţăceilor, să spună şi dânşii câte-un banc. Până sună la recreaţie…
Şi pentru că băiatul se afla în faţa calculatorului, mă mai interesez dacă au în sat internet. Au, cum nu! Îl descos: câte ore pe zi e pe internet? Două-trei ore, cel puţin, zice. Mai mult, pe Odnoklassniki. Îl rog să-mi arate şi mie cum face legătura. Are să încerce, zice, dar nu ştie dacă va lua foc. Pentru că la unchiu’ programul e în limba… română. La dânşii, în sat, mă asigură, programele sunt numai în limba rusă. Îl întreb de ce nu-i şi-n română, dar băiatul nu pricepe ce vreau: aşa-i la dânşii! Toţi băieţii de seama lui navighează pe internet cu programul rus.
Atât a prins ochiul meu din provincie de data asta. Mă cearcă un sentiment straniu amintindu-mi de anii când apăream şi eu în faţa elevilor, studenţilor: cum oare îşi amintesc ei de profesorul lor? Sunt tot acolo. Ştiu unde mă aflu toţi colegii şi prietenii mei bălţeni. Găsiţi-mă. Şi scuipaţi-mă copios. Dacă n-am făcut nimic pentru ca să vă cunoaşteţi rădăcinile. Şi să le cinstiţi. Modest. Sincer. Şi, ca voi, să le cunoască şi să le cinstească şi copiii. Ai voştri de-acasă. Şi cei care vă au de dascăli, la şcoală. În irisurile cărora va rămâne imaginea. Imaginea voastră.
Gheorghe Calamanciuc
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
