„În filmele sovietice, pe afișele sovietice, în poezia și cântecele sovietice, soldatul tipic al Armatei Roșii era sănătos și inimos, simplu și direct, netulburat de traume sau frică. Mărșăluia vesel toată ziua, dormea noaptea pe pământ, nu se plângea niciodată și nici măcar nu folosea înjurături. Când istoricul britanic Catherine Merridale strângea versurile cântecelor Armatei Roșii pentru cartea ei din 2005, Ivan’s War, s-a lovit de un zid: chiar și decenii mai târziu, etnografii și veteranii nu puteau sau nu voiau să-i împărtășească niciun fel versuri satirice, obscene sau subversive, pentru că nimeni nu îndrăznea să repete „versiuni lipsite de respect” ale cântecelor sfinților ostași”, scrie Anne Applebaum într-un editorial din The Atlantic.
În relatările oficiale, soldatul Armatei Roșii nu brutaliza civili, nici nu violase femei și nici nu comiseseră jafuri. O fotografie faimoasă a soldaților fluturând un steag sovietic pe vârful Reichstag-ului în mai 1945 a trebuit să fie manipulată, deoarece unul dintre ei purta două ceasuri de mână (au fost furate de la germani; soldații sovietici de obicei nu dețineau mai multe ceasuri de mână). Mulți ani mai târziu, când un alt istoric britanic, Antony Beevor, a publicat dovezi de arhivă ale jafurilor – copii de doar 12 ani au călătorit la Berlin în acest scop – și violării în masă a 2 milioane de germane, ambasadorul Rusiei în Regatul Unit l-a acuzat de „minciună, calomnie și blasfemie”.
Dar mulți ruși știau deja adevărul. Poveștile despre ororile războiului, trăite atât de veterani, cât și de cei care rămăseseră acasă, au fost transmise în cadrul familiilor. Amintirile ambivalente persistau. Nu la mult timp după încheierea războiului, Aleksandr Soljenițîn, el însuși un fost membru al batalioanelor Armatei Roșii care se dezlănțuise în regiunea germană a Prusiei de Est, a compus o poezie care descrie lucrurile la care a fost martor:
Micuța fiică de pe saltea,
Moartă. Câți au trecut prin ea
Un pluton, o companie poate?
O fată a fost transformată în femeie,
O femeie s-a transformat într-un cadavru.
Nici Soljenițîn, nici Beevor, nici Merridale nu au descris aceste lucruri pentru a minimiza eroismul soldaților sovietici care au luptat cu armatele lui Hitler din adâncurile Rusiei până în centrul Berlinului. Înregistrarea istorică a pagubelor aduse de URSS în Europa Centrală în epoca postbelică nu anulează ororile pe care soldații germani le-au provocat oamenilor de pe teritoriile pe care le ocupaseră mai devreme. Dar această înregistrare face parte din povestea reală a războiului, o poveste mult mai nuanțată decât versiunea de desene animate a Marelui Război al Patriei, care le este prezentată rușilor în fiecare an în timpul paradei din 9 mai.
Nostalgie de carton
Desenul animat a fost expus încă o dată în această săptămână. Comemorarea războiului din acest an a avut chiar o calitate memorabilă, goală, de parcă statul rus nu mai este capabil să ofere cetățenilor săi altceva decât nostalgie de carton – dar și presupune totodată că acești cetățeni nu au nevoie de nimic altceva. Președintele Vladimir Putin a ținut un discurs scurt și necinstit despre invazia sa în Ucraina, doar făcând aluzie la costuri și victime. Soldații fluturau steaguri sovietice. Spectatorii au văzut mai puțin echipament militar decât anul trecut (și nici un spectacol aerian), dar tancuri, camioane și rachete balistice intercontinentale încă au defilat prin Piața Roșie. În toată țara s-au desfășurat mini-sărbători, dintre care una cu copii ruși cântând „Unchiul Vova, suntem cu tine” – unchiul Vova fiind Putin – și salutând militărește. Chiar dacă Rusia duce un război brutal, unul în care soldații ruși comit încă o dată crime teribile împotriva unei populații civile, întreaga ocazie a fost pătrunsă de un sentiment de nemulțumire, de parcă Rusia ar fi singura victimă reală a ambelor conflicte.
Acest cult special al celui de-al Doilea Război Mondial nu era inevitabil; este rezultatul unui set de decizii, al unui efort deliberat de a schimba cursul a ceea ce fusese o conversație deschisă, începută la sfârșitul anilor 1980. În 1992, președintele Boris Elțin i-a informat chiar pe ruși că conflictul nu a început, așa cum se spunea demult în manualele lor, la 22 iunie 1941, când Germania lui Hitler a invadat Uniunea Sovietică. De fapt, a început mai devreme, în septembrie 1939, când Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică au invadat simultan Polonia. Elțîn a publicat clauzele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, semnat în august 1939, în care cele două dictaturi împărțeau Europa Centrală între ele. El a înmânat, de asemenea, guvernului polonez copii ale documentelor care ordonau masacrarea a mii de ofițeri polonezi în apropierea pădurii Katyn.
Putin însuși a lansat o campanie ciudată pentru a da vina pe Polonia, nu pe URSS și Germania, pentru începutul războiului, de parcă Polonia s-ar fi auto-invadat
Gesturi de genul ăsta sunt acum de neimaginat în Rusia lui Putin, unde orice discuție despre alianța sovieto-nazistă de 22 de luni este nu numai dificilă, ci și posibil ilegală. În 2016, Curtea Supremă a Rusiei a menținut condamnarea unui blogger care a republicat un articol în care se menționa alianța. În 2019, Putin însuși a lansat o campanie ciudată pentru a da vina pe Polonia, nu pe URSS și Germania, pentru începutul războiului, de parcă Polonia s-ar fi auto-invadat. Miturile despre război sunt acum susținute de politicieni, de judecători, de forța legii. Nicio nuanță nu are voie să se strecoare în relatarea oficială a unui război care a fost complicat, sângeros și adesea confuz pentru cei care au luptat în el. Dar această simplificare este necesară, pentru că pur și simplu nu există altceva care să legitimeze regimul lui Putin, cu atât mai puțin noul său război.
În practică, putinismul este o ideologie puternică, dar în cele din urmă goală. Propaganda sa desparte oamenii, creează suspiciuni și promovează apatia. Mass-media de stat a oferit multiple explicații fără sens la proba realității, inclusiv multiple motive fără sens pentru invadarea Ucrainei. În diferite versiuni, Ucraina, un stat democratic condus de un președinte evreu, este „nazistă”, este rusă, este o marionetă occidentală, este inexistentă. Alături de aceste povești, rușii sunt hrăniți cu lingura cinism, batjocură și nihilism. Li se spun povești nesfârșite despre trecutul glorios, dar nu li se oferă aproape nimic la care să spere în viitorul terifiant. Nu au idee cine sau ce ar putea urma după regimul Putin, sau ce-ar însemna asta pentru ei. Îl susțin pentru că nu li se oferă nimic altceva. Dar sprijinul nu se traduce prin entuziasm. Nici el, nici poveștile lui de război nu par capabile să creeze entuziasm pentru un alt Mare Război al Patriei.
Poate că tocmai de aceea Putin a marcat data 9 mai în mod superficial. El nu a declarat, așa cum se așteptau unii, victoria în Ucraina. Nici nu a făcut apel la o mobilizare totală. Nici nu a lansat un apel la arme și nici nu a vorbit pe larg despre o invazie glorioasă. În schimb, a repetat, din nou, că rușii nu au avut de ales decât să-și lanseze operațiunea militară specială în Ucraina, de parcă ar fi ordonat-o vreo lege a istoriei. A sugerat, din nou, că Rusia este adevărata victimă. A omis poveștile adevărate, emoția, detaliile evocatoare care ar inspira de fapt oamenii să simtă ceva, fie despre vechiul război, fie despre cel nou.
Dacă vrea să extindă conflictul actual – dacă vrea să convingă milioane de oameni să-și sacrifice viața și averea pentru a lupta din nou în toată Europa – va trebui să ofere o motivație mult mai puternică, un motiv mult mai profund de a lupta, ceva în afară de presupusa asemănare a acestui război cu o tragedie din trecut. Dar nu are o astfel de motivație de oferit, sau cel puțin nu încă.
Anne Elizabeth Applebaum – o jurnalistă și istorică polono-americană. Ea a scris pe larg despre marxism-leninism și despre dezvoltarea societății civile în Europa Centrală și de Est. Ea a lucrat la The Economist și The Spectator și a fost membră a comitetului editorial al The Washington Post. Wikipedia
