Victoria coaliției conservatoare condusă de Giorgia Meloni în Italia m-a bucurat. Modul în care vestea acestui rezultat electoral a fost primită în mica noastră Românie, însă, m-a tulburat puțin. Victoria unui partid numit Fratelli d’Italia a fost resimțită într-o țară numită, adesea, la piccola sorella d’Italia nu foarte diferit de modul în care a fost resimțită în toată Europa. Mai toată media a vorbit despre victoria „extremiștilor”. Aiurea, fără nici o bază, doar pentru că așa e eticheta manevrată de ideologia noilor vremuri: tot ce nu-i socialist sau comunist e extremist. De dreapta, bineînțeles, că extremism de stînga nu există de vreo 30 de ani încoace pentru presa „fină” euro-americană. Majoritatea mijloacelor media, mai mult sau puțin sociale, oferă cu această ocazie un nou episod din spectacolul specific vremii nostre, previzibil și plictisitor (de aceea, trist!), în care vedem cum propaganda noii lumi închide mintea. Dar nu despre modul în care activiștii progresului, mai bine sau mai prost deghizați în „jurnaliști”, interpretează realitatea politică a continentului vreau să scriu acum. Încă mai tulburător pentru mine a fost modul în care mulți „conservatori” au luat victoria forțelor conduse de Meloni. Exact ca media progresistă, mulți „conservatori” au văzut o victorie a trumpismului, a orbánismului, a lepenismului, ba chiar a putinismului. Diferența a fost, însă, în reacție: dacă progresiștii s-au îngrozit, „conservatorii” s-au bucurat. Las un pic deoparte pe Giorgia Meloni (care nu e nici Viktor Orbán, nici Marine Le Pen!) și vă împărtășesc unele gînduri despre cei care-mi sînt mult mai aproape și de care, vai, fug acum. Despre „conservatorii” mei vreau să scriu.
Da, în general, trec drept conservator. Lumea nu e nedreaptă cu mine. Nu am nimic de obiectat, pentru că eu însumi mă consider astfel. Dacă tot e inevitabil să purtăm fiecare cîte o etichetă pusă de ceilalți, că altfel nu funcționează lumea, mărturisesc că mă simt bine cu eticheta asta. Mă simt validat perfect în identitatea mea cînd privesc „tribul” advers, cel al progresiștilor anticonservatori, al etern reformatorilor, al celor care nu se opresc nici măcar preț de-o respirație să facă lumea mai bună pentru că știu perfect ce e rău în ea și știu cum anume trebuie ea îndreptată. Nimic din agitația lor perpetuă nu-mi place, eterna lor nemulțumire mă irită, stridența lor încrezătoare mă sperie, agenda lor îmi deșteaptă instincte atavice de apărare. Prin diferență, așadar, mă simt bine în locul în care mă plasează eticheta mea.
Dar dacă mă judec prin asemănare, recunosc, încep să am probleme. Mai ales în ultima vreme. Mai nou, simt ceva în neregulă cu propriul meu plasament cînd mă uit în jur la cei din „tribul” meu. Încep să fiu exasperat văzînd printre „ai mei” tot mai mulți indivizi care sînt exact cum clișeele agresive ale celor mai neîmpăcați adversari ne descriu: bătuți în cap, obtuzi, fanatizați de sine, intoleranți, veninoși, scandalagii și, mai ales, ipocriți. Astăzi, trec drept „conservatori” fel de fel de iluminați apucați, de conspiraționiști cuprinși de un infatigabil delir, fel de fel de inși fericiți să rătăcească în labirintul propriei minți, de oameni care urăsc din rărunchi Occidentul (adică singurul mediu cultural-politic din lumea asta în care chiar poți fi conservator!). Mă fac să iau distanță acei „conservatori” care își fac o misiune gălăgioasă – din care speră să mai împuște cîte-un franc sau să mai culeagă cîte-un vot – din apărarea ortodoxiei, a creștinismului, a lui Hristos însuși. Mă fac să iau distanță și alți „conservatori” care apără Europa, democrația și libertatea de Uniunea Europeană pe care o numesc „noul URSS”. Aceștia din urmă sînt de-a dreptul imbecili să vadă în Vladimir Putin – cel care deplînge dispariția URSS și vrea, pesemne, să o recompună cu tancurile – un fel de campion al luptei creștine, iar în cățelandrii putiniști de prin Europa, precum Viktor Orbán sau Marine Le Pen, simboluri ale demnității.
E adevărat, trebuie spus că nu doar „tribul” conservatorilor români și-a pierdut busola. În privința aceasta, România este doar sincronă. Nu este, desigur, acel sincronism cu Europa pe care l-au sperat înaintașii noștri sau chiar generația mea, pe cînd era tînără, în ultimele decenii ale veacului trecut. Este sincronismul adus de Facebook, de mijloacele de socializare online, de emisiunile de știri, de YouTube, de satul global, de democrația care sprijină proștii și impostorii – ne sincronizăm rapid cu bolile Occidentului și mai greu sau chiar deloc cu virtuțile lui.
Profilul conservatorismului românesc a fost schimbat profund de trumpism. Spre stupoarea mea, nu doar că această schimbare nu a întîmpinat reacții critice serioase în interiorul „tribului”, dar a fost imediat acceptată. Ce anume a făcut trumpismul seducător pentru conservatori nu-i greu de ghicit: succesul electoral și plăcerea voluptuoasă de a vedea tribul opus isterizat. Doar că trumpismul a scos inima din conservatorism eliminînd din formula acestuia ingrediente fundamentale, precum noblețea, simplitatea, politețea, bunul-simț, respectul pentru trecut și pentru cunoaștere. În schimb, trumpismul a injectat conservatorismul cu agresivitate, ignoranță, aroganță și, mai grav decît orice, cu un fel de furie ideologică pe care numai la celulele insurgente, revoluționare o puteam găsi. Trump a indus conservatorismului recentismul (dacă mi-e permis să substantivizez maladia de care suferă „omul recent” despre care H.-R. Patapievici a scris o carte de o claritate desăvîrșită). Ruptura cu tradițiile instituționale pe care trumpismul o forțează, ca și mișcările bruște bazate pe emoții colective intensificate pînă produc răscoale de stradă erau, pînă la Trump, apanajul stîngii revoluționare. Stimularea gloatei împotriva instituțiilor este tot ce poate fi mai străin conservatorismului. Și totuși, odată cu Trump, noii conservatori acceptă, ba chiar caută răscoala cînd simt că le vine la socoteală. Așa se face că nu mai există în acest moment apărători ai tradițiilor instituționale și procedurale nici în politică, nici în societate – deopotrivă conservatorii și progresiștii nu ezită să le facă praf, dacă acestea stau în calea vreunei dorințe de moment. Iar culmea ironiei (căci conservatorii sînt obiectul unei amare ironii a istoriei în aceste vremuri) este că Donald Trump nu este un conservator! Este un impostor briliant, un aventurier cu panaș căruia i-au ieșit mai toate, un oportunist dotat cu o inteligență practică ieșită din comun și cu un tupeu masiv ce poate lesne trece drept curaj în ochii prostimii, este un prădător populist fără credințe și fără Dumnezeu, un fanatic al propriei persoane. El chiar este un recent de succes, un produs de cea mai înaltă puritate al celui mai superficial, agresiv, lacom și rapace capitalism, adică al acelui sistem care repugnă conservatorilor cel puțin la fel de mult ca socialismul. Nimic din ce este Trump nu e conservator! Are, însă, ceva ce-i farmecă pe conservatori: Trump îi înnebunește de ură și furie, îi urcă pe pereți în spume, cum se spune, pe recenții progresiști. Ei bine, pentru această unică și, recunosc, majoră trăsătură, Trump e adoptat, urmat și votat de masa conservatoare a lumii. Da, recunosc, „tribul” meu trece și el printr-un reflux al inteligenței din moment ce pentru asta și doar pentru asta îl adulează ca pe un zeu. Dar, cum ziceam, astea sînt timpurile. Fenomenul tîmpirii generale nu cunoaște granițe ideologice, i-a cuprins și pe cei din „tribul” meu exact ca și pe ceilalți, din „tribul” advers.
Trumpizarea intelectualilor cu sensibilități conservatoare este unul dintre cele mai dureroase spectacole de decădere culturală la care asistă generația mea – de la o mișcare inspirată de Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau Papa Ioan Paul al II-lea la adularea unui Donald Trump, patru decenii mai tîrziu, nu e doar o distanță, ci o prăpastie, nu e doar un drum, ci o prăbușire.
Acest proces general de trumpizare a conservatorismului este, la noi, preluat creator. În România, trumpismul se împletește armonios cu un soi de activism ortodox de Facebook. Așa că s-a umplut locul de „conservatori” țipători în toate cele, de gargaragii a căror ocupație e să se filmeze singuri de trei ori pe zi spunînd emfatic platitudini despre Hristos și libertate, de activiști cu sămînță de scandal, de „luptători pentru libertate” cu aere de martiri. Bieții de ei, zăpăciți de propria vanitate, cred că menirea lor e să-L apere pe Dumnezeu cînd, de fapt, ei au nevoie de apărarea lui Dumnezeu, căci ei sînt vulnerabili și sărăciți și diminuați sufletește și amețiți de lume. Precum este acel autor american despre care eu însumi am scris laudativ acum mai mulți ani, pe cînd nimeni nu auzise de el, și care acum, cînd e cunoscut și tradus la noi, a căzut în amor mare pentru Viktor Orbán. Americanul e foarte reticent să zică ceva rău de Putin, dar zice apăsat: „Mai bine să fii alături de Iisus Hristos decît de Ursula von der Leyen”. O idioțenie care trece drept vorbă mare printre „conservatorii” ăștia de care mă țin tot mai departe, anume ca să mă păstrez aproape de Hristos. Fug de țoapele în Hristos, fug de apărătorii Lui, fug de toți cei care fac din numele lui Hristos pretext de laicuri și șeruri.
Mai fug și de acei „conservatori” de la noi sau de aiurea care urăsc atît de tare Uniunea Europeană și administrația Biden încît ajung să își dorească o victorie a lui Putin în Ucraina. Nu din cauza ucrainenilor și nici măcar pentru că Putin ar avea dreptate. Ei l-ar vrea pe Putin cîștigător pentru simplul motiv că Putin e acum dușmanul cel mai violent al celor pe care ei îi detestă. Asta înseamnă că detestă fără limite, ceea ce dovedește fie prostie pură, fie suflet de tot înnegrit. Uniunea Europeană are păcate mari și greșește fundamental în multe privințe, dar nu poți să nu vezi că suma tuturor greșelilor de acum și a păcatelor ei din trecut ține de frivol și moft în raport cu genocidul practicat de chiar inamicul ei, împotriva ei. Mai clar, nu pot sta alături de cei care îi detestă pe Ursula von der Leyen și pe Joe Biden atît de tare încît îi doresc succes lui Putin. Pur și simplu, nu pot – și din această cauză fug de mulți „conservatori”. După mintea mea, un conservator știe bine, ca-n aritmetică, ordinea operațiilor. Îmi doresc ca spiritul și ideologia reprezentate de von der Leyen și de Biden să nu mai conducă lumea mea, dar înainte de asta îmi doresc ca Putin să nu mai fie o amenințare la adresa lumii mele. Și dacă von der Leyen și Biden vor și ei asta, foarte bine! Dacă cineva pus să aleagă acum între Biden și von der Leyen, pe de-o parte, și Putin, pe de altă parte, stă măcar pe gînduri, ezită și tace sau, mai mult, înclină spre Putin, acela nu e „conservator”, e nebun. Nebun de ură antioccidentală, nebun de sine, nebun mistic, treaba lui ce fel de nebun o fi, dar e nebun. Și simt că în „tribul” meu mă privesc de-aproape tot mai mulți nebuni…
Fug, cum spun, tocmai de conservatorii mei și mă trezesc, rîzînd, în situația deviaționistului din acel banc de pe vremea Uniunii Sovietice ( „Ce-i acela un deviaționist?” „Un deviaționist e unul care ține loial de linia partidului și nu bagă de seamă cînd partidul o ia la dreapta sau la stînga, el ține linia”). Sper doar că cei din „tribul” meu să nu-mi aplice și mie tratamentul pe care URSS îl aplica deviaționiștilor ei. Nu de alta, dar nu mai vrem URSS. Nu-i așa?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
