Scurtă retrospectivă asupra precedentului Mare Război
În vara lui 1914, când a început, cam toată lumea se gândea că „se termină până la Crăciun”, că se va reveni curând la viața normală de dinaintea războiului, iar totul va fi la fel.
Se încheia brusc La Belle Époque (1871-1914), o epocă luminoasă și înfloritoare a lumii occidentale, cu extraordinare străpungeri științifice și dezvoltări industriale (ingineria electrică – Graham Bell, Thomas Edison), de infrastructură (căi ferate extinse), de comunicare (telegraf, telefon, telex, radio), avansuri tehnologice spectaculoase (motoarele cu ardere internă Otto și Diesel), medicale (cercetările finale ale lui Louis Pasteur, primele vaccinuri, tratamentul tuberculozei etc.), de cercetare fundamentală și aplicată (radioactivitatea, Marie Curie, fizică și chimie, prima parte a carierei lui Albert Einstein, inclusiv teoria relativității restrânse etc.), de divertisment (cinematograful, frații Lumiére), culturale și artistice (curente importante) etc., o epocă ce dăduse multora sentimentul că de atunci încolo nu va mai exista decât pace, colaborare, deschidere și progres.
Dar tocmai oportunitățile și mizele noi, extraordinare, împreună cu transformarea tehnologică a lumii, generează în profunzime provocări pentru aranjamentele politice existente și tensiuni enorme, care zguduie ordinea mondială. Să privim deci cu atenție ce schimbări politice va aduce în deceniile următoare producția de energie din fuziune nucleară, dacă toate celelalte Revoluții Industriale ale modernității au reașezat lumea prin crize și războaie, urmate de noi valuri de progres.
…S-a terminat într-adevăr de Crăciun, dar nu la cel din 1914, așa cum au crezut inițial, ci la cel din 1989, trei generații mai târziu, odată cu summit-ul americano-sovietic din Malta (2-3 decembrie 1989), prăbușirea ultimelor regimuri comuniste din Europa de Est, căderea Zidului Berlinului, a Cortinei de Fier, încheierea Războiului Rece, reunificarea Germaniei și prăbușirea celui de-al doilea Imperiu Rus (Uniunea Sovietică), ceva mai târziu, în 1991.
Se ieșea din ceața confruntărilor prelungite ale secolului al XX-lea, iar noua lume ni se dezvăluia privirilor, complet schimbată față de cea de la intrarea în război.
Toate aceste manifestări ale Marelui Război fuseseră consecința finală, uluitor de complexă și de îndepărtată ca formă de exprimare, ca într-un joc de biliard fabulos, a atacului inițial al Austriei asupra Serbiei, după un casus belli aparent întâmplător la Sarajevo, care marca începutul dezintegrării celor patru mari imperii cu reprezentare teritorială europeană – German (al Doilea Reich), Austro-Ungar, Otoman și primul Imperiu Rus (Țarist).
Marele Război al secolului al XX-lea a durat așadar 75 de ani, de la momentul începutului destrămării imperiilor până la finalul acestui lung și complicat proces istoric, politic și cultural. Acceptăm, desigur, teoria consacrată că Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece nu au fost decât prelungiri istorice, extensii geopolitice și, în fapt, doar alte capitole ale Marelui Război, început ca un război european de destrămare imperială, complicat și transformat ulterior în război global (1914-1989).
În 1991, în sfârșit, se termina Marele Război al secolului trecut, odată cu desființarea celui de-al doilea Imperiu Rus, ultimul din Europa. Popoarele și republicile ex-sovietice deveneau independente. Părea că se instalase, în sfârșit, o lungă, eternă perioadă a supremației modelului occidental, a democrației liberale și progresului continuu. Începea o nouă La Belle Époque…
Francis Fukuyama ne spunea că a venit „sfârșitul istoriei” iar noi, generația ‘89, studenții de la începutul anilor ’90, eram extrem de fericiți crezând că ne vom bucura pentru 2-3 generații cel puțin de pace, libertate și democrație și că vom fi feriți multă vreme de amenințarea Moscovei sau a altor regimuri dictatoriale. Dar „întoarcerea istoriei” s-a petrecut mult mai repede decât am crezut în 1990. Cineva nu a fost împăcat cu sensul în care s-a învârtit roata și acum vrea să o dea înapoi. Revizionismul este aici.
Este bine să privim în urmă și să vedem că, în ultimii 800 de ani, nu a existat nici măcar un singur secol fără un război semnificativ.
La început erau mici, locale, disparate. Pe măsură ce globalizarea și interconectarea statelor lumii s-au extins și intensificat, din secolul al XIX-lea începând, războaiele, chiar dacă mult mai rare ca în trecut, au devenit din ce în ce mai mari, mai complicate, mai distrugătoare, mai greu de oprit.
Chiar dacă este greu de pronunțat și există tentația firească, etică, a negării perspectivei războiului, privind la scara istoriei nu putem înțelege decât că, mai devreme sau mai târziu, Al Treilea Război Mondial va avea loc, dacă nu cumva a și început, așa cum sugerează unii autori[1].
Până la sfârșitul deceniului în curs, sau peste 20, 30 ori 50 de ani, nimeni nu știe cu precizie, dar va veni. Nici acest secol nu va fi scutit de Marele său Război, care va da naștere unei noi lumi. Pur și simplu, omenirea nu cunoaște un alt mod de reglare a raporturilor de putere între marile puteri în afara războiului, indiferent cât ar încerca să îl amâne. Știu că mulți ar vrea și se străduiesc să creadă altceva, că nu va mai fi niciodată o mare confruntare. Asta s-a crezut întotdeauna, în ciclurile de pace dintre marile puteri, indiferent cât au fost de lungi.
Acest război care tranșează chestiunea supremației, influența globală și regională, normele și reglementările, accesul la resurse, configurarea instituțiilor internaționale și raporturile de putere între state poate fi fierbinte sau rece și durează până la cristalizarea unei noi ordini mondiale, în care unele mari puteri se prăbușesc, iar altele se ridică. URSS a căzut fără un război mondial fierbinte. Teoretic, situația s-ar putea repeta, cu declinul intern al Chinei sau al Statelor Unite, dar nu putem exclude nici scenariul alternativ, al ciocnirii militare globale, conform „capcanei lui Tucidide”.
Dacă nu luăm în considerare Războiul Rece URSS-SUA, nu a mai fost război direct (fierbinte) între marile puteri din 1945 încoace. Sunt aproape 80 de ani de pace relativă la nivel macro-sistemic (desigur, au fost numeroase războaie locale sau proxy-wars), ani de pace în care s-au acumulat însă tensiuni uriașe în plăcile tectonice ale ordinii mondiale.
Supremația Occidentului este contestată în prezent de puterile revizioniste orientale, iar Sudul Global, în majoritatea cazurilor, preferă o dezamăgitoare tăcere față de invazia Rusiei în Ucraina și crimele de război ale armatei ruse în Europa. Am abordat pe larg, într-un articol precedent[2], expectativa parșivă și lașă a Sudului Global (Africa, America Latină, parțial Asia Centrală și Orientul Mijlociu), care preferă fie atitudinea orbului, fie neimplicarea și necondamnarea Rusiei, fie jocul la două capete (Turcia).
În degradarea lui biologică și mintală evidentă, tranzitând dinspre lumea veche a Războiului Rece spre distopia sa privind lumea nouă, Vladimir Putin a redeschis, la cei 70 de ani ai săi, un capac al unei cutii înfiorătoare, din care nu știm exact câte tenebre și ce mai poate ieși, dar știm cu certitudine că acesta este abia începutul tăvălugului.
2. Unde suntem acum
În Europa este din nou război.
Pe 30 decembrie 2022, se împlinesc 100 de ani de la înființarea oficială a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, al doilea Imperiu Rus.
URSS a decedat în acte în decembrie 1991, dezintegrată în republicile ei componente din Europa și Asia. Ultimul ei ofițer KGB activ, pătruns acum 23 de ani la Kremlin printr-un compromis între facțiunile rivale ale sfârșitului Erei Elțîn, ridică torța revanșei rusești în fața Occidentului.
Imperialismul rusesc nu a murit odată cu URSS. Proiectul celui de-al treilea Imperiu Rus a fost lansat cu forța tancurilor și rachetelor, printr-o invazie de tip clasic, care a lăsat în urmă inclusiv iluzia multora că de acum înainte confruntările se vor da prin războaie hibride sau doar pe Internet.
Probabil că Vladimir Vladimirovici nu ar vrea să îl redenumească Uniunea Sovietică II, dar asta contează mai puțin. Ideea este aceeași, apariția celui de-al Treilea Imperiu Rus, eurasiatic.
Ucraina și Vestul i-au stricat deja lui Putin bucuria unei sărbătoriri propagandistice, pe 30 decembrie anul acesta – Kremlinul nu va avea nimic de celebrat la centenarul apariției URSS: nicio victorie, nicio revanșă, nicio glorie renăscută, nicio versiune imperială renăscută cu succes. Doar o bătălie de uzură cu Ucraina, în care Moscova a înregistrat deja pierderi grele.
Înseamnă oare, odată cu acest eșec strategic al lui Putin în Ucraina, că am scăpat de Marele Război al secolului al XXI-lea? Nicidecum. Amenințarea și riscul acestei mari confruntări cresc, de la o lună la alta.
Dar Marele Război nu va fi în Ucraina, ci în Asia, iar Putin doar i-a deschis poarta și poate i-a grăbit ieșirea din cutia Pandorei. În Pacific, temperatura crește.
3. Nu se va termina curând
Acesta, cel din Ucraina, este un război lung. Ne este tot mai clar. Ceea ce nu știm cu certitudine este dacă se va transforma/extinde/complica sau nu, devenind Marele Război al secolului al XXI-lea, sau acela va fi amânat pentru alt deceniu, după 2030.
Avem indicii că nici China nu se aștepta la războiul din Ucraina și, cel puțin în acest an, aventura războinică a aliatului său de la Moscova i-a cam încurcat socotelile mondiale, imaginea și reputația de mare putere care dorește să se afle de partea bună a istoriei, punând-o în situația dificilă și extrem de sensibilă de a face un balet diplomatic greoi, nedorind nici să condamne Rusia, nici să-și compromită expansiunea economică în Europa.
Simțind că Rusia pierde teren în sistemul relațiilor internaționale și este considerată de tot mai mulți doar o putere regională, pe fondul apariției unei ordini bipolare sino-americane, Putin a atacat ordinea de securitate europeană, crezând că America va fi epuizată și apatică după retragerea din Afganistan din august anul trecut și nu va opune rezistență ambițiilor imperiale ale Rusiei în Europa de Est, lăsând Ucraina fără ajutor.
Nu s-a întâmplat ce a crezut Putin – NATO și UE nu s-au divizat, SUA nu au ieșit din Europa, solidaritatea occidentală nu s-a destrămat din cauza gazului și petrolului rusesc. Dimpotrivă, toate s-au întâmplat invers decât a preconizat Kremlinul – Occidentul s-a reinventat, NATO s-a întărit, prezența militară a SUA în Europa Centrală și de Est a crescut, UE a impus sancțiuni Rusiei, Ucraina și-a consolidat proiectul național independent de Rusia și pro-occidental, națiunile democratice civilizate au exclus Rusia din orice fel de colaborare etc.
Privind însă realist, vom înțelege că nici Putin nu va ceda și nu se va retrage din Ucraina. La rândul său, nici Kievul nu va capitula și nu va accepta oficial pierderi teritoriale, deci, contrar a ceea ce recomandă Henry Kissinger, nici pacea, nici negocierile nu sunt posibile pe termen scurt și mediu.
Pozițiile celor două combatante sunt esențialmente incompatibile și divergente. Iar Vestul, SUA în particular și țările NATO, nu-i vor accepta niciodată lui Putin anexările din septembrie. Cât timp va rămâne Putin la putere, acest război nu se va încheia. Ba mai mult, circulă insistent scenariul unei noi ofensive de iarnă a Rusiei în Ucraina și al escaladării războiului.
4. Nu Rusia, ci China ar putea schimba lumea
Oricât s-ar strădui să nu cedeze și să nu-și retragă armatele din Ucraina (ceea ce, din păcate, încă mai poate face), Rusia nu mai are demult forța să schimbe, în esență, ordinea mondială. Își cântă, în Ucraina, cântecul de lebădă îmbătrânită, degenerată și încremenită în proiectul ei imperial. Dar chiar și așa, poate genera premizele unui război mondial. Și nu ne referim la scenariul utilizării armelor nucleare de către Rusia. Vom explica de ce un război mondial rămâne totuși posibil, chiar și fără ca Putin să apese butonul nuclear.
Cu o economie care nu mai prinde Top 10 și se scufundă ca relevanță de la an la an, înapoiată tehnologic și fără capacitate de inovare, cu zeci de mii de tineri înalt educați care vor să fugă din dictatura lui Putin în Occident, Rusia este acum doar uriașul cu picioare de lut care se prăbușește ca o matahală retardată mintal peste Ucraina, rămânând periculoasă doar prin faptul că te poate sufoca sub masa ei inertă, pe care nu poți să o mai dai la o parte.
Dar Rusia în sine, Rusia lui Putin este acum un proiect statal eșuat, cu un discurs bezmetic și retrograd, de care e bine să te ții însă la distanță, să nu cadă cu toată greutatea ei peste tine. Există posibilitatea ca Putin să fie schimbat din interiorul sistemului de putere până la sfârșitul anului viitor, dar asta s-ar întâmpla numai dacă ucrainenii ar repurta câteva victorii majore pe front în lunile următoare, care să le întărească celor din eșalonul al doilea de la Moscova sentimentul că Putin îi conduce spre o fundătură din care nu mai pot scăpa și că ei au mai mult de pierdut susținându-l la putere decât eliminându-l din funcție. Dar nu suntem încă acolo.
Până la Rusia post-Putin, despre care oricum nu știm când se va naște și cum va arăta (mai bine sau, cine știe?, chiar mai rău), prea multe nu mai sunt de discutat cu privire la politicile deja previzibile ale Moscovei – război și iar război, dictatură și iar dictatură, minciuni și iar minciuni, amenințări și iar amenințări, cu resurse interne din ce în ce mai puține, cu perorații propagandistice din ce în ce mai aberante, cu o credibilitate internațională din ce în ce mai mică.
Urmează, la rând, ambițiile globale ale Chinei. Acestea vor fi infinit mai greu de gestionat de către lumea occidentală decât imperialismul primitiv al ofițerului KGB-ist Putin, cu oastea lui de strânsură și tancurile lui ruginite, având în spate o economie debilă, care mai supraviețuiește doar cu zăcămintele de gaz și petrol. China este însă o cu totul altă poveste.
Pentru a obține supremația globală până în 2049, la centenarul triumfalist al Revoluției lui Mao, China comunistă va trebui mai întâi să-și dovedească superioritatea în fața SUA în Pacific, anexând Taiwanul și punând capăt lumii bazate pe sistemul garanțiilor de securitate americane.
Va trebui să evite o criză economică internă majoră, care ar destabiliza-o social și politic.
Va trebui să-și fidelizeze generația a doua de îmbogățiți, care nu mai au sentimentul că datorează ceva Partidului Comunist (tinerii milionari ai Chinei moștenindu-și averile de la părinții lor), și noua generație de muncitori industriali, care nu mai văd transformări miraculoase în viața lor în ultimii ani, așa cum au văzut părinții lor desculți, care trăiseră cu un bol de orez, acum 40-50 de ani.
Va trebui să-și construiască un sistem de alianțe, greu de făcut în condițiile în care inclusiv în Indo-Pacific este înconjurată de aliații SUA – Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Australia, Singapore sau chiar, până la un punct și extrem de surprinzător, Filipine și mai nou Vietnam.
Va trebui să-și mențină relațiile economice și comerciale bune cu Europa, în condițiile în care deja lumea euro-atlantică se trezește și își pune problema decuplării de China, a autonomizării industriale și comerciale de China și a protecției tehnologiei înalte, mai ales după pandemia de Covid-19 și după invazia Rusiei în Ucraina.
Acestea sunt câteva din marile provocări interne și externe pentru Partidul Comunist Chinez pe termen scurt, mediu și lung.
În mod paradoxal, agresivitatea Chinei în sistemul internațional ar putea crește, deși țara s-a dezvoltat mult în ultima jumătate de secol. În momentul în care China va înfrunta greutăți mai mari, regimul ar putea să-și arate colții și pe plan extern. Și, totuși, China are nevoie de pace și globalizare pentru a-și continua expansiunea economică. Nu cred că Beijingul își dorește un mare război, dimpotrivă!
Dar s-ar putea ca un calcul/evaluare strategică greșită, de tipul celei făcute de Putin referitor la Ucraina, să arunce lumea într-o aventură extrem de periculoasă, fără ca liderii chinezi să vizeze declanșarea iadului în Asia.
Este în natura internă a oricărui regim politic ca, atunci când se simte amenințat de crize și provocări de orice fel, care îi pun în pericol existența, să devină mai agresiv nu numai pe plan intern, dar și internațional.
Până acum 20-30 de ani, China nu reprezenta un pericol pentru nicio țară din Asia sau din lume. Fără ambiții teritoriale și strategice, fără dorința supremației globale, cu gândul doar la creșterea economică internă, China deceniilor trecute părea destinația ideală pentru investițiile occidentale cu rată mare de profit. Banii și tehnologia Vestului au îngrășat China comunistă și au făcut-o să viseze cu ochii deschiși la supremația mondială.
Trăim deja, din acest punct de vedere, într-o lume diferită. Majoritatea economiilor occidentale depind de comerțul cu produse chinezești. Beijingul poate face regulile în anumite sectoare. Pandemia, cel puțin în primele ei luni, a arătat ce dramatică poate fi dependența de mărfurile din China. S-au tras în ultimii ani semnale de alarmă din SUA, Germania, Marea Britanie etc., dar este foarte greu de schimbat o realitate economică atât de profund instalată în sistemul comercial și investițional mondial
5. În ce condiții ar putea începe al Treilea Război Mondial
Repet, nu știm dacă va începe acum, catalizat de Războiul lui Putin. Sperăm, cu toții, că nu se va extinde confruntarea iar frontul va fi limitat la Ucraina.
Există însă și o variantă catastrofală, care ar putea precipita lucrurile – Xi Jinping să repete greșeala strategică a lui Putin și să creadă același lucru, că SUA sunt epuizate și lipsite de capacitatea de a acționa, momentul fiind considerat optim pentru anexarea și ocuparea Taiwanului.
Acela ar fi singurul context în care al Treilea Război Mondial ar putea izbucni până în 2030. Pentru că dacă vor porni la război să ia Taiwanul, chinezii vor fi înfruntați militar cu armament american. SUA vor înțelege că nu pierd doar o mică insulă, ci ar pierde astfel supremația în Pacific și apoi supremația mondială.
Căderea Taiwanului democratic ar echivala cu sfârșitul lumii bazate pe sistemul garanțiilor de securitate americane. Dar asta nu s-ar întâmpla fără o confruntare uriașă, în care este posibil să se implice și Japonia, să se inflameze Peninsula Coreeană, să participe și Australia în formula alianței AUKUS (împreună cu SUA și Marea Britanie), apoi și alte state din Indo-Pacific să încerce reglări de conturi și noi delimitări în mările asiatice. Spre deosebire de Războiul Rece, Coreea de Nord este în prezent o putere nucleară, care nu încetează să amenințe Coreea de Sud și chiar Japonia.
Oricât ar părea Europa de complicată, de fragmentată și de amenințată de Rusia lui Putin, riscul unei conflagrații majore vine în acest secol din Asia, unde este liniștea dinaintea taifunului, iar temperatura începe să crească. Priviți schimbarea de ton, de discurs, de politici de securitate a Japoniei, o țară pacifistă și neimplicată extern după 1945 – o schimbare care spune multe. Iar anii următori, indiferent dacă se termină sau nu Războiul lui Putin cu ordinea de securitate europeană post-1991, nu au cum să fie liniștiți – tăvălugul confruntării pentru supremație globală s-a pus în mișcare.
[1]https://www.newyorker.com/news/letter-from-bidens-washington/what-if-were-already-fighting-the-third-world-war-with-russia
[2] https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/tacerea-dezamagitoare-a-sudului-global-in-razboiul-lui-putin-ce-ar-trebui-sa-le-transmita-occidentul-acum
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
