Operațiunile mai puțin obișnuite din Ucraina: „Atacă şi apoi se retrag. Nimeni nu ripostează”
În privinţa operaţiunilor militare, analizele omit, de cele mai multe ori, să arate cum se transpun consecinţele unui cadru legislativ neadecvat şi al logisticii precare: strategia lasă loc improvizaţiei, care devine o normalitate pe câmpul de lupta. Atât refugiaţii cât şi soldaţii par să fie lăsaţi pe cont propriu. Un puci al refugiaţilor şi exemple concrete de situaţii ridicole pe frontul de Est sunt doar câteva din detaliile care ies la suprafaţă şi cu care Ucraina se confruntă în prezent.
Refugiaţii organizează un puci
În Kiev, o serie de spaţii recreaţionale aflate anterior în proprietatea lui Oleksandr Yanukovich, fiul lui Viktor Yanukovich, au fost transformate într-unul dintre cele mai mari centre pentru refugiaţi din ţară. Odată cu fugă familiei Yanukovich din Ucraina, această proprietate, alături de altele, a devenit subiectul a numeroase interese divergente. Cuprinzând o suprafaţă de peste 30 ha cu dormitoare, spaţii de birouri, teren de tenis, piscină şi saune, spaţiul reprezintă o promiţătoare oportunitate de afaceri. Administratorul curent al centrului povesteşte cum iniţial câteva grupuri care nu aveau nicio intenţie de a găzdui refugiaţi au ocupat complexul în urmă unei razii. În iulie 2014 au deschis porţile pentru refugiaţi, având însă intenţia de a scapă de ei cât mai repede cu putinţă. În prezent, aproximativ 250 persoane se adăpostesc în acest centru. Abandonarea propriei case, pierderea membrilor familiei şi lupta pentru supravieţuire în lipsa alimentelor şi a hainelor este doar o mică parte din ce au de înfruntat.
Dl. Zenik este unul dintre cei cărora vara trecută le-a fost lăsată în sarcina administrarea centrului. Pe durata mandatului sau, avea obiceiul că în fiecare seară să convoace laolaltă toţi refugiaţii. Aceştia erau mustraţi pentru că nu au loc de muncă şi nu se întorc la casele lor, iar la final dl. Zenik ţinea să le aducă în atenţie că fugă lor este de fapt o trădare. Refugiaţii decid să încerce o înlăturare paşnică din funcţie a dlui. Zenik, însă planul este dejucat de un alt grup care, împărţind acelaşi spaţiu, are propriile interese. Cu o zi înainte, aceştia din urmă orchestrează venirea unor soldaţi din batalionul Aydar. „Să fie clar, ei nu aveau nimic de-a face cu adevăraţii soldaţi Aydar care lupta pe front. Doar se prezentau astfel. L-au bătut pe Zenik într-un mod brutal”, spune administratorul curent al centrului. Acum erau 15 soldaţi care se stabiliseră câte unul într-o camera, în timp ce refugiaţii stăteau câte cinci. Trăind constant cu frică de a fi alungaţi, refugiaţii decid să-şi convoace propria unitate paramilitară, care într-o singură zi evacuează complexul. Dar povestea este departe de a se fi sfârşit.
Ulterior, o companie importantă cu sediul în Kiev organizează o conferinţă de presă în care anunţă un proiect de transformare a centrului int-un spaţiu de recreere pentru veteranii de război. Aceştia deţin şi toate semnăturile necesare de la Ministerul Apărării, al Sănătăţii şi Afacerilor Sociale, care sprijină iniţiativa. Fondul problemei, aşa cum explică administratorul centrului, este că această companie reprezintă de fapt interesele familiei Yanukovich. În plus, în tot acest interval în care diferitele grupuri de interes duc lupte pentru control asupra spaţiului, o grenadă cu gaz este aruncată în clădire în timpul nopţii.
Odată cu venirea primăverii, refugiaţii se aşteaptă la o razie dintr-un momentul în altul. De când şi-au lăsat în urmă casele, nu a fost o zi în care să nu trăiască în teroare. Chiar şi în cazul refugiaţilor care au obţinut un loc de muncă în Kiev, faptul că sunt înregistraţi în regiunile Donetsk sau Luhansk face aproape imposibil că aceştia să închirieze un spaţiu de locuit. Pentru majoritatea proprietarilor, un chiriaş din aceste regiuni reprezintă un factor de risc. Dacă nu are bani să plătească? Dacă se întoarce acasă?
„Atacă şi apoi se retrag. Nimeni nu ripostează.”
În ceea ce priveşte situaţia de pe front, lipsa resurselor a transformat lumea absurdă a lui Kafka în realitatea de zi cu zi a soldaţilor: „La una dintre unităţile militare ne-am pomenit că foloseam aceeaşi frecvenţa de transmisie cu luptătorii ruşi”, spune Cristian Jereghi, voluntar în batalionul Kievan Rus.
Tratatul de la Minsk a lăsat Ucraina cu mâinile legate la spate, în pofida atacurilor constante ale luptătorilor ruşi asupra părţii ucrainiene. Pe câmpul de lupta această se reflectă în confuzie, dezordine şi sabotarea operaţiunilor militare. Conform unuia dintre voluntarii batalionului DUC 5 din Sectorul de dreapta, ordinele de a nu riposta condamnă soldaţii la moarte sigură: „Aveam lângă noi o brigada militară ucraineană. Unul dintre batalioanele lor ne transmite să ne întoarcem în Pisky, pentru rotaţie. Aveau în dotare nouă tancuri, mai multe maşini blindate şi mitraliere. Când a început confruntarea cu luptătorii ruşi, am fost asistaţi de doar trei maşini blindate. Niciun tanc nu a tras. Tancurile au primit ordin să nu participe. Pisky este unul dintre cele mai dificile locuri de pe front. Ni s-a spus că experienţă noastră este una obişnuită: vedem cum se apropie o coloana rusească, îşi ia poziţiile, atacă şi apoi se retrage. Nimeni nu ripostează. Ni se comunica să nu reacţionăm. În consecinţă, avem morţi şi răniţi.”
Pe front, unităţile de lupta şi-au dezvoltat propriul sistem prin care depăşesc neajunsurile logistice şi lipsa proviziilor. Deseori, unităţile de voluntari şi forţele armate fac schimb de muniţie, alimente şi îmbrăcăminte. Însă, aşa cum explică voluntarul din Sectorul de dreapta, este departe de a fi uşor: „De multe ori nu avem nici măcar apă.”
De la protestele din noiembrie 2013 care au avut loc în Piaţă Independenţei din Kiev, Ucraina se află într-o continuă fierbere. Chiar şi în aceste condiţii, în rândul populaţiei primează speranţa că, dacă rezistă suficient de mult, lucrurile vor lua eventual o turnură favorabilă. Până atunci, implicarea comunităţii internaţionale va continuă să fie un factor cheie în orice evoluţie a conflictului ucrainean.
sursa: jurnalul.ro
