Op-Ed. Apropo de neutralitatea Republicii Moldova (și siluirea ei repetată de către violatorii muscali)

Miezul problemei constă în grava criză identitară care, sădită de bolșevicii ruși acum 100 de ani, iată ce “roade frumoase” a dat!

Pe scurt: fie

A) moldovenii nu sunt români. Poate sunt veri, sau frați vitregi, dar sunt totuși altceva. Și nu vorbesc româna, ci grăiesc moldoveneasca. Adică (vezi Doamne) altă limbă. Scrisă eventual cu hieroglifele alea din est. Bun. Sunt destui mancurți în Basarabia care cred asta. Dar atunci, înseamnă că Stalin a avut dreptate în 1924 când a înființat RASS Moldovenească (în cadrul RSS Ucrainiană). Și dacă e așa, înseamnă – consecință logică! – că actuala Republică Moldova este urmașa, de fapt și de drept, a acelei stârpituri comuniste din octombrie 1924. De asemenea, mai înseamnă că în 1859 Moldova de la vest de Prut a fost ocupată samavolnic de România (chit că asta nu exista atunci, dar ce contează?) în loc să vină, spășită, în brațele Imperiului Rus. Trecând peste enormitatea unor astfel de abordări, atunci înseamnă că “moldoveniștii” ar fi logic să militeze pentru “Moldova Mare”, de la Carpați la Nistru (sau chiar la Bug?). Bun și-așa, să admitem de dragul demonstrației. Atunci să se organizeze odată pentru totdeauna un referendum, pe bune, pentru tot poporul moldav, din Moldova zisă românească și din actuala R.M. Și ce va alege majoritatea, aia să fie. Dar nu referendum doar în R.M., că i-ar lăsa astfel pe frații moldoveni ocupați de români pe dinafară, și n-ar fi drept. Fie,

B) moldovenii sunt – etnic, lingvistic, cultural și civilizațional – români (ca și muntenii, ardelenii, bănățenii, bucovinenii, etc.), deci actuala R.M. este de facto al doilea stat românesc, oprit deocamdată la jumătate de drum (între independență și unire, ca la 1917-1918). Doar că încă nu a mers cu consecințele firești, logice, până la capăt. Și atunci “statul Republica Moldova” (așa le place unora de aici să-l numească, pompos) nu se revendică de la ilegitima RASS Moldovenească, ci de la Moldova medievală, cea care, atât cât mai rămăsese neocupată, s-a unit în 1859 cu Muntenia, formând în 1862 România. Cu toate consecințele ce decurg de aici. Inclusiv asumarea explicită a românității și a idealului de redeșteptare națională din anii 1987 – 1992, adică: anularea consecințelor Pactului Ribbentrop – Molotov și reunirea cu Țara-Mamă. (Care a fost, uneori, da! o mamă rea, dar despre asta voi vorbi separat. Dar voi vorbi!). Fie,

C) R.M. nu e nici urmașa unui construct artificial totalitar, precum RASSM, dar nici un stat românesc, dat fiind că etnicitatea, națiunea, apartenența lingvistică sunt – mai ales în secolul XXI, nu-i așa? – niște constructe culturale perimate, desuete, neobiective, ba care de cele mai multe ori tind să scape din limitele strâmte ale corectitudinii politice actuale. Ceea ce-i ține pe oamenii de aici împreună, este – vezi Doamne – un nou concept, cel de națiune civică moldovenească, în care intră alandala români/moldoveni, ucrainieni, evrei, găgăuzi, bulgari, polonezi, romi. Parcă mai erau unii… a, da, și muscali. Toți laolaltă, veseli și abia așteptând construcția noii națiuni civice moldave (nu etnice!), în cadrul mai larg al unei Lumi Noi, poate încă utopice, cu siguranță ulterior distopice. Bun și asta. Dar atunci, de ce să se mai cheme Moldova? Asta nu ne duce cu gândul la o istorie prea încărcată de eroi, de sfinți și de martiri? Nu are o nepermis de mare legătură cu lumea veche, pe care vrem s-o fărâmăm în picioare? Și dacă națiunea civică nu mai are la bază etnicul și limba comună, atunci de ce să fie în configurația teritorială actuală și nu în alta? Bunăoară, ce-ar fi să luăm niște raioane din sudul R.M. (Găgăuzia included), să le unim cu regiunea Odesa, cu Dobrogea românească și cu județul Vaslui (așa, la plesneală), și să numim nouă țară Republica Civică Tigheci, cu limba oficială esperanto, ca să nu se supere nimeni?

Le place sau nu, basarabenii din R.M., oricum s-ar autoidentifica, vor trebui să aleagă odată și-o dată. Sau, să nu aleagă, și să le fie la fel de bine ca și în ultimii 30 și ceva de ani. Să se mire când alții, mai mari, se vor tot împiedica de ei, să dea ochii peste cap trâmbițând o iluzorie neutralitate și să se încăpățâneze să rămână într-un provincialism parohial păgubos. Sau să-și vină, în sfârșit, în fire. Their call!

P.S. Plahotniuc, care a condus bucata asta de pământ câțiva ani, ar fi putut face istorie și ar fi putut rămâne în istorie. N-a făcut-o, în ciuda unui timid început. I s-ar fi iertat, probabil, totul. N-a fost să fie (ca de atâtea ori).

Maia Sandu ar putea face istorie și ar putea rămâne în istorie. (Plus că, astfel, ar putea aspira real la un nou mandat, de data asta de la București. La Chișinău nu cred că mai are vreo șansă în 2024 dar, din nou, ăsta e un alt subiect). Ceva îmi spune că n-o va face. Cu teama de-a mai trece o șansă ratată pe răboj, mă voi ruga să mă înșel. Vom trăi și vom vedea; vom muri și vom afla.

Cazimir Țino