Parada de 9 mai: conflictul permanent şi slăbiciunea perpetuă!

Parada de 9 mai a devenit, de câţiva ani, un prilej de afirmare a forţei: cândva am fost puternici, am putut să învingem – concluzia e că şi acum trebuie să fim la fel de puternici. Acest lucru trădează o mentalitate de „cetate asediată” permanent. Moscova are nevoie să îşi reafirme puterea – pentru aceasta, cetăţenii trebuie să se simtă „ameninţaţi”. O ameninţare nedefinită, neclară, la adresa trecutului glorios din vremurile sovietice… Realităţi istorice precum pactul Ribbentrop-Molotov, pregătirea tanchiştilor nazişti în bazele militare sovietice şi multe alte colaborări nazisto-sovietice sunt lăsate deoparte… Teoria „ameninţării permanente” a funcţionat perfect în toată perioada sovietică. Sacrificiile şi suferinţele populaţiei, limitarea drepturilor personale, toate erau necesare în faţa ameninţării externe. Rusia sovietică se simţea nesigură – pe propriile graniţe, faţă de populaţiile intrate fără voia lor sub stăpânirea sovietică, faţă de popoarele vârâte cu forţa în marxismul dialectic. Totodată, imperiul sovietic a suferit de boala tuturor imperiilor – şi-a cucerit vecinii pentru a-şi asigura securitatea graniţelor, însă, în loc să obţină această securitate proprie, s-a trezit împovărat cu problemele de securitate ale acestora fiind nevoit să purceadă la alte cuceriri.

Imperiul sovietic şi-a pierdut propria siguranţă de sine în timpul căutării acestei siguranţe. Şi aceasta a fost cea mai mare slăbiciune a lui. La rându-le, popoarele intrate sub dominaţia Moscovei au creat alte probleme, căutându-şi libertatea proprie. Însă libertatea venea de la Moscova călare pe tancuri. Conflictul permanent a devenit o practică aproape curentă: în interior mişunau trădătorii, iar la graniţe pândeau invadatorii. Parada agresivă de 9 mai din zilele noastre scoate la iveală faptul că această mentalitate mai este în vigoare la Moscova. Iar acest lucru trădează o enormă slăbiciune internă, o nesiguranţă care poate deveni periculoasă pentru toată lumea.