Inclusiv și asupra locului unde se poziționează partidele care se pretind liberale în acest context. Dacă acceptăm poziţionarea convenţională a partidelor pe eşichierul dreapta-stânga, atunci în R. Moldova atestăm de-a lungul acestei perioade trei grupuri mari de partide: (a) dreapta (liberale şi creştin-democrate); (b) stânga (social-democrate, socialiste şi comuniste); (c) un fel de centrism, unde găsim partide a căror profil ideologic este dificil de estimat.
Chiar dacă acceptăm această convenționalitate, trebuie să avertizez cititorul nostru că ea nu este nici pe departe relevantă în cazul nostru, pentru că de fapt, în tot acest amalgam de denumiri, ideologii pretinse sau reale, ceea ce contează în mod definitiv este specularea a două memorii colective antagoniste, care de fapt constituie R. Moldova și o fac disfuncțională ca stat. Aceste două memorii colective sunt legate de identitatea comunistă (sovietică) și cea românească, ele conturând „ideologic” imaginea celor mai importante partide politice moldovenești și au oferit acestora segmente clare de electorat, de unde ele și-au extras seva politică pentru funcționalitate. Ambele tabere au ancorat percepția reciprocă într-un set de clișee și etichetări, care au devenit aplicabile atât membrilor formațiunilor politice, cât și simpatizanților acestora. Partidele de stânga le consideră pe cele de dreapta „naționaliste” („fasciste”), cele din dreapta răspund prin a le eticheta „comuniste”, „sovietice” sau „totalitare”; stânga consideră dreapta „românească” și reprezentând interesele altui stat, iar dreapta cataloghează stânga drept o emanație prorusească; stânga vede dreapta ancorată în valorile occidentale și tinzând spre UE, în timp ce dreapta vede stânga influențată de valorile estului și înclinând spre euroasianism. Toate aceste lucruri complică mult aprecierea partidelor moldovenești în termenii clasici ai științelor politice, dar acest lucru este mai puțin important în comparație cu nivelul de destabilizare politică a țării, cauzat de asemenea incertitudine programatică.
Prin urmare, acest efort de analiză se dorește a fi nu doar unul constatator, ci și sugestiv, de asanare politică, în vederea obținerii unei clarități de acțiune din partea partidelor politice, claritate care poate fi determinată de asumarea de către liderii politici a unor anumite reguli de joc clare, cât și prin impunerea din partea alegătorilor a unor rigori de comportament politic acestor partide.
Liberalismul moldovenesc: de ce atestăm inconsistență?
Spuneam în articolul precedent că prăbușirea regimului comunist în Europa de Est şi destrămarea Uniunii Sovietice au deschis o nouă eră liberalismului, mai ales că imaginea unui capitalism triumfant în Războiul Rece este de multe ori identică şi se asocia cu democraţia liberală. Cu regret, dacă în alte foste state comuniste liberalismul și partidele liberale au preluat frâiele tranziției, realizând transformări profunde ale acestor societăți, în R. Moldova afirmarea liberalismului a întârziat mult, iar afirmarea sa ulterioară a fost extrem de inconsistentă. Mai multe aspecte au cauzat această situație, unele reieșind din reminiscențele moștenirii sovietice, punctate metodic în articolele anterioare. Cred necesar să menționez, însă, câteva momente care au determinat această inconsistență. În primul rând, liberalismului moldovenesc i-a lipsit o referință la liberalismul occidental, dar mai ales la cel românesc, pentru că această referință ar fi oferit o percepție de continuitate și unitate. Liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă, iar primele tresăriri de liberalism în spațiul nostru au fost determinate de pătrunderea Partidului Național Românesc în Basarabia după unire. La 17 octombrie 1920 PNL a adresat poporului din Basarabia o Chemare cu scopul extinderii influenţei şi dincolo de Prut, iar la 5 decembrie avea loc adunarea membrilor PNL din Chişinău, care a ales un comitet al cărui preşedinte devine D. Ciugureanu. Acest fapt a asigurat victoria liberalilor la alegerile din 1922 din Basarabia, necesară pentru adoptarea Constituţiei din 1923 și a deschis o perioadă prolifică pentru România și pentru liberali, care au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislație electorală și măsuri de refacere a economiei. Liberalii s-au aflat la putere în perioada 1922-1928 (cu o mică întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și apoi în intervalul 1933-1937, mulți basarabeni de marcă regăsindu-se ca miniștri sau deputați în actul de guvernare liberal interbelic. Referirea la acest aspect a lipsit celor care s-au revendicat de la doctrina liberală, dar este un argument de luat în considerare pentru actualele partide de orientare liberală.
Inconsistența liberalismului conține în sine și un conflict de mentalitate, pe de o parte între niște valori liberale macrosociale, axate pe stat minimal, economie de piaţă/proprietate privată, și microsociale determinate de individualitate, responsabilitate, concurenţă, originalitate, toleranţă, iar pe de alta cele totalitare şi tradiţionale ale societății moldovenești, cum ar fi răbdarea, supunerea, cumințenia, disciplina. Acest fapt determină un conflict valoric al conştiinţei, dintre principiile şi credinţele tradiţionale și necesitatea acţiunii conform altor valori contrare, cum ar fi libertatea, proprietatea privată, concurenţa. Această colaborare cu obișnuința istorică a moldovenilor de a delega statului responsabilităţile şi a ceda deliberat libertatea în momente de dificultate.
Un al treilea argument de luat în considerare în judecarea acestei slăbiciuni este că pornind de la această realitate, partidele politice care și-au asumat dimensiunea liberală, n-au procedat la modelarea unui electorat în tiparele liberalismului, ceea ce presupune și un efort de durată, acestea fiind mai curând preocupate de efecte politice imediate sau preluarea dezideratelor naționaliste, românești, sub apanajul identificării liberale. Acest fapt a simplificat pe termen scurt problemele acestor partide, dar nu au oferit o platformă de durată și un electorat juvenil, în creștere, care ar fi dat acestor partide consistență în lupta politică.
Partide și „partide” liberale
Dacă judecăm după numărul partidelor politice de „sorginte” liberală perindate după 1991, atunci cu siguranță că această titulatură a fost suprasolicitată și abuziv folosită, de multe ori beneficiind de o nișă „liberală” eliberată, pentru ca în definitiv să-i compromită conținutul. Doar o simplă enumerare a partidelor liberale, pornind din anul 1993, când apare primul partid, este relevantă din acest punct de vedere.
Partidul Național Liberal este succesorul formaţiunii omonime PNL, constituit în Moldova în 1993. Acesta s-a creat în urma destrămării BMD-ului, scindării AMN şi excluderii din AMN a deputaţilor liberali Vitalia Pavlicenco şi Anatol Ţăranu (Congresul de constituire a PNL a avut loc la 16 decembrie 2006, iar în calitate de preşedinte al partidului a fost aleasă Vitalia Pavlicenco). Este unicul partid de factură liberală care revendică din liberalismul românesc, începând cu secolul al XIX-lea, din tradiţia liberală basarabeană a perioadei interbelice şi din mişcarea de eliberare şi renaştere naţională de la confluenţa anilor 80–90 ai secolului trecut. Paradoxal însă, la fel ca și alte partide de acest gen, își ancorează atitudinile într-un discurs naționalist, românesc, ceea ce îi îngustează platforma electorală și șansele politice.
Un exponent al liberalismului este şi Partidul Liberal (PL), care e succesorul de drept al Partidului Reformei (PR), a cărui conferinţă de constituire a fost la 5 septembrie 1993. Iniţial, partidul a fost o formaţiune politică de centru-dreapta, de esenţă creştin-democrată. Al II-lea Congres al partidului din 24 aprilie 2005 a decis transformarea PR în PL. Mihai Ghimpu a fost ales preşedinte al partidului, iar PL se revendică o formaţiune politică liberală de dreapta. Aflat în actul de guvernare între 2009-2013 și câștigând alegerile pentru primar general în două runde consecutive, partidul a preluat electoratul proromânesc al PPCD, „îngropat” de I. Roșca, acțiunile sale fiind axate prioritar pe recuperarea memoriei istorice și a identității românești, fără a exploata adecvat dimensiunea liberală, cu un potențial sporit în contextul schimbărilor produse după 2009.
Un partid care a pornit promiţător pe segmentul liberal prin coerenţă ideologică a fost Partidul Social Liberal (9 mai 2001 – 10 februarie 2008), creat în opinia fondatorilor ca rezultat al decepţiei profunde a populaţiei faţă de guvernările din perioada 1991-2000, nemulţumirii şi neîncrederii faţă de forţele politice democratice şi liderii lor, manifestată prin acordarea masivă a voturilor electoratului în favoarea PCRM. Congresul de constituire a PSL a avut loc de Ziua Europei, la 9 mai 2001, iar preşedinte al partidului a fost ales Oleg Serebrian. Partidul a avut o existență episodică, la 10 februarie 2008 fuzionând cu PDM.
Partidul Alianţa „Moldova Noastră” (PAMN) s-a constituit la 19 iulie 2003 prin fuziunea Alianţei Social-Democratice din Moldova (ASDM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Independenţilor din Moldova (AIRM). La 27 iunie 2005 Congresul al VI-lea al AMN l-a ales pe S. Urechean lider unic al partidului, iar pe V. Untilă ca vicepreşedinte. În plan ideologic, AMN s-a declarat adept al doctrinei social-liberale, dar n-a rezistat din mai multe cauze ale concurenței electorale, dispărând de pe scena politică după 2010. La polul liberal s-a aflat şi Partidul European (înregistrat la 21 noiembrie 2005, preşedinte Viorel Ghimpu, doctrină social-liberală), dar și un partid de factură neoliberală – Mişcarea social-politică „Forţa Nouă" (mişcarea s-a format la 28 mai 1997, iar Congresul I al Mişcării, din decembrie 1998, l-a ales preşedinte pe Valeriu Pleşca şi a adoptat doctrina neoliberală).
Alte două veleități ale liberalismului – PLDM și PLRM – trebuie judecate la pachet, pentru că reprezintă din multe puncte de vedere similarități și momente de convergență a intereselor. Partid de centru-dreapta la intersecţia dintre liberalism şi social-democraţie, PLDM s-a ancorat într-o doctrină populară, neclară din punct de vedere al opțiunii ideologice. Constituit la 9 decembrie 2007, partidul gravitează în jurul personalității lui Vlad Filat, dar pare mai degrabă o emanație a încrengăturii dintre influența politică a lui P. Lucinschi, care l-a și propulsat politic pe Filat, și cea economică a lui A. Stati, din anturajul căruia a venit și actualul premier I. Leancă. Partid „clientelist” prin excelență, caracterizat de o componenţă relativ largă și existentă legăturilor patron-client, acesta a urmărit victoria electorală și nu programul ideologic, discursul fiind modelat de tenta anticomunistă fals asumată, atât la nivelul luptei cu PCRM, cât și al decomunizării, care a fost plenar asumată doar de PL, dar și de dimensiunea de integrare europeană, compromisă de comportamentul politic autoritar și duplicitar al liderului. Căderea sa politică a menținut partidul la guvernare, dar compromite serios viitorul politic al formațiunii.
Din punctul de vedere al concurenței politice își dispută supremația pe segmentul liberal cu PL, acest fapt stimulând și ruptura „liberal-reformatorilor”, sugerată de apropierea lui I. Hadârcă de P. Lucinschi, dar și existența unor interese de afaceri dintre Filat și unii membri ai PLRM. Aparențele arată că șansele creării unui pol liberal unic sunt minime, acesta putând fi realizat fragmentar, dar ipotetic, dintre PL-PNL sau PLDM-PLRM, deși perspectiva revenirii PCRM la conducere și pericolul inversării vectorului geopolitic, poate schimba toate datele problemei.
