Două din ele se desprind totuşi. Prima este legată de discuţiile privind „sfârşitul ideologiilor” atestate în anii 1950-1960, care au dus la reevaluarea rolului ideologiilor vechi şi presupusa intrare într-o epocă a „ideologiilor deschise” sau chiar a abandonului ideologic. Cea de-a doua o putem încadra într-o noţiune mai concretă şi mai complexă, care începând în special cu perioada de sfârşit a Războiului Rece a căpătat denumirea de a „Treia Cale”. Termenul, vechi în sine (Papa Pius XI chema la a „Treia Cale” între socialism şi capitalism la sfârşitul secolului 19), a căpătat consistenţă în anii 1990, când politicienii şi politologii au dorit să încorporeze proiectele economice, de privatizare şi globalizare ale guvernării Margaret Thatcher şi Ronald Reagan într-un curent al partidelor politice de centru-stânga, ce urma crizei socialismului după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi destrămarea URSS.
Din aceste considerente, pentru a clarifica situaţia centrului politic şi a evita eventualele confuzii legate de interpretarea sa vom trece la analiza ambelor aspecte, pentru ca ulterior să ne pronunţăm asupra varietăţilor sale la ora actuală în lume şi în Republica Moldova.
Sfârşitul ideologiei și a „Treia Cale”
Cea de-a „Treia Cale” este o modalitate de a substitui vechea divizare ideologică dintre „stânga” şi „dreapta” prin politicile consensuale, nonideologice. Discuţiile actuale privind centrismul şi cea de-a „Treia Cale” au dus la o comparare cu perioada anilor 1950-1960, când era extrem de populară ideea „sfârşitului ideologiei”. În acea perioadă mulți teoreticieni în Statele Unite, în mod special Daniel Bell şi Seymour Lipset, au declarat că epoca politicilor dogmatice sau „ideologice” a luat sfârşit, iar vechile politici adverse şi extreme urmau a fi înlocuite cu abordări conciliatoriste şi pragmatice. Bell considera că ideologia este mascarea sau ascunderea unui ceva şi aceasta joacă un rol pentru cineva, de aceea „demascarea” ideologiei înseamnă descoperirea interesului „obiectiv” din spatele ideii şi de a vedea ce interese serveşte ideologia. Cu alte cuvinte, ideologia este o iluzie, iar ideologiile, după politologul american, sunt „…sisteme organizate ale credinţei cu formule pregătite pentru a manipula masele”.
Teoreticieni ca Bell şi Lipset nu numai că au descris ceea ce ei credeau să fie schimbări politice de lungă durată, dar de asemenea promovau astfel de schimbări. Cercetările acestora erau marcate de puternice accente antimarxiste, considerând că marxismul ca reprezentant al vechilor politici ideologice era depăşit. În realitate, teza „sfârşitului ideologiei” conţine o puternică temă politică, iar mulţi dintre oponenţi consideră că aceasta reprezintă o ideologie antiideologică sau cum spunea C. Wright Mills „…sfârşitul ideologiei este în sine o ideologie”. Mai recent, de asemenea, atunci când Fukuyama a anunţat „sfârşitul istoriei”, acesta sugera că marile conflicte politice ale trecutului erau depăşite.
Criticată deopotrivă de adepţii socialismului şi de cei ai laissez-fair-ului, dar și de mulţi social-democraţi pentru faptul că ar constitui o trădare a valorilor de stânga, cea de-a „Treia Cale” respinge actualmente atât abordările socialiste, cât şi cele liberale ale guvernării economice şi accentuează dezvoltarea tehnologică, educaţia şi mecanismele competitive pentru a promova progresul economic şi obiectivele guvernării. Unul din cele mai importante scopuri ale sale este protejarea statului modern al bunăstării prin reformele care menţin integritatea sa economică.
Efecte practice ale deideologizării
Evoluţia actuală a politicului demonstrează că a „Treia Cale” se derulează prioritar în jurul problemelor practice, minore, decât în jurul problemelor ideologice fundamentale. Din nou, teza de bază poate fi redusă la o poziţie antimarxistă, în sensul lui Fukuyama, care salută demiterea marxismului şi socialismului radical, şi celebrează acceptarea unanimă a economiei de piaţă. În Europa, care are o lungă tradiţie a socialismului radical, această deplasare de la politicile „ideologice” adverse este clar evidentă. Nu numai regimurile marxiste din Europa de Est au capotat, dar chiar fostele partide socialiste din Europa Occidentală au îmbrăţişat filosofia economiei de piaţă capitaliste.
În asemenea circumstanţe ideologice confuze, în căutarea electoratului nehotărât, partidele politice şi-au abandonat valorile specifice şi au supraaglomerat „centrul" spectrului politic evaluat de foarte multe ori, un loc al sincretismului ideologic. În realitate, centrul nu este locul „ideologiilor deschise", ci mai degrabă locul unei „confuzii de valori", confuzie generată de teama în faţa răspunderii pentru opţiuni ideologice şi politice clare. „Evadarea spre centru" nu a reprezentat o adevărată convergenţă ideologică, ci mai curând un abandon ideologic.
Confuzia ideologică a principalilor actori politici a dus în ultimă instanţă la creşterea confuziei electoratului. Pe o asemenea cale exerciţiul puterii s-a opacizat, ceea ce a avut ca rezultat îndepărtarea alegătorilor de politică și nu câştigarea unor noi categorii de votanţi de către un partid sau altul. În special, alegerile din ultimul timp în Europa au demonstrat că nici un partid nu mai dispune de un electorat fidel suficient spre a-i garanta menţinerea în jocul alternanţei democrate. În cea mai mare parte a sa electoratul schimbă partidele în funcţie de circumstanţe aşa cum schimbă bunurile de consum. De asemenea, adâncirea concurenţei, globalizarea, informatizarea, modernizarea tehnologică etc., cu impactul lor asupra psihologiei individului, relaţiilor de familie, organizării şi funcţionării comunităţilor de cetăţeni, diversificării grupurilor socio-profesionale, au condus la o mare fragmentare socială având drept corolar eterogenizarea şi sofisticarea intereselor atât la nivel de individ, cât şi la nivel de grup.
Predilecţia pentru „deideologizare” şi supraaglomerarea centrului politic apare şi ca un rezultat al dificultăţilor în autoidentificare pentru aceste partide, ceea ce determină necesitatea poziţionării într-un spaţiu politic instabil şi multidimensional. Or, lucru bine cunoscut, ideea multidimensională este destul de simplă şi acceptabilă pentru diferite culturi politice.
De ce a „Treia Cale” nu este o soluție pentru postcomunism
Pentru Europa de Est care ieşise recent din comunism alternativa centrismului sau cea de-a „Treia Cale” era absolut inadecvată şi falimentară, fapt ce trebuie luat în considerare atunci când vorbim de formularea acestui deziderat în Republica Moldova. Cel mai relevant din acest punct de vedere a fost Václav Klaus, care în anul 1990, în calitate de ministru al Finanţelor în Cehoslovacia postcomunistă spunea că „…dorim o economie de piaţă fără alternative. Orice compromise vor agrava şi mai mult problemele pe care le avem, iar promovarea aşa-numitei a „Treia Cale” este o nebunie. Noi am avut deja o experienţă cu aceasta în anii 1960 când am căutat un socialism cu faţă umană. Aceasta n-a funcţionat şi noi trebuie să fim expliciţi că nu urmărim o versiune mai eficientă a unui sistem care a falimentat. Economia de piaţă este indivizibilă şi nu poate fi un instrument în mâinile planificatorilor centrali”. Faptul că Cehia a devenit unul din cei mai avansați actori est-europeni în procesul de integrare euroatlantică, cu cea mai competitivă economie din fostul areal postsovietic (în 2013 Cehia a depășit Portugalia după PIB), s-a datorat politicilor liberale clare, care s-au dovedit a fi salvatoare în acel context. La fel și Polonia, prin „terapia de șoc”, cea mai revoluționară tranziție de la comunism la democrația liberală, a demonstrat că unica politică corectă era nu jumătățile de măsură ancorate în valorile centriste, ci atașamentul ferm față de valorile liberalismului și economiei de piață.
Din acest considerent lupta pentru captarea electoratului impune tocmai clarificarea mesajului prin definirea valorilor şi reafirmarea lor permanentă. Aşa- zisul electorat al centrului care, în realitate, este electoratul înclinat spre mesajul populist – trebuie încurajat printr-un dialog nuanţat şi persuasiv, să opteze pentru un partid sau altul – adică pentru o platformă sau alta – renunţându-se la tactica seducţiei de către partide care ii oferă doar promisiuni, iar nu alternative politice. Margot Lyon spune că în statele ieşite din comunism un vot exprimat pentru centru este un vot delegat maşinii de partid de a alege între opţiunile politice asupra cărora în statele democratice alegătorul se pronunţă singur.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
