Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară.
Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala “Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: “decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt.
Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional.
Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.
În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de “purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944).
Din 1944 revine la Revista Fundaţiilor Regale depunând o intensă activitate publicistică şi critică. După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Acest eveniment înlătură “orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).
Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.
Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.
După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: “Între viaţă şi cărţi” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).
După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. Întâmplarea a făcut ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.
