Niciun sentiment nu poate să topească zidul despărţitor dintre ei, nici chiar mila, căreia, în urieşenia sa rece şi impasibilă, zeul străin, un Buddha de aur, îi răspunde cu o privire barbară ce înspăimântă: „Tolănit pe-o rână, Buddha/ Doarme-şi liniştea de templu:/ Cap de aur, trup de aur,/ Înconjuru-l şi-l contemplu.// Aoleu, mă doare văzul!/ Un furnic de nu ştiu când/ Scormoneşte-n ochiul Buddhei –/ Buddha doarme lăcrimând.// Of, mi-i milă!/ Of, mi-i jale!/ Ci-aş sufla furnicul, dar/ Ochiul Buddhei mă ţinteşte/ Printre lacrime, barbar”. Remarcabilă este în această poezie imaginea furnicului scormonind în ochiul lui Buddha. Sensul ei are în subsidiar o tentă „subversivă”: colosul de piatră, care cu implacabila-i nepăsare şi insensibilitate seamănă în jur groază, e, de fapt, vulnerabil în faţa puterii viului. Cruzimea viului e răspunsul antitetic la ferocitatea şi vicleniile istoriei. Oarba „voinţă de putere” nu poate fi „eternă” şi atotputernică. Adevăratul creator şi stăpânul suveran al ultimei decizii este doar viul ce ţine de legile firii şi de liberul arbitru: „Petrarul a cioplit un om de cretă,/ Dar n-a cioplit statuie – a cioplit/ Un simplu om de cretă mucalit./ (Am observat: pietrarul se repetă.)// Treceam pe-alături, seara, obosit,/ Şi căutam o rimă la „discretă”/ (E întâmplarea absolut concretă),/ Când omul cel de piatră a vorbit:// „Eu sunt de cretă, dar eu sunt etern,/ Soare şi stele peste frunte-mi cern/ Seninul: şi ca mâine vei rămâne/ Îngenuncheat în faţa mea, stăpâne…”// Pietrarul n-aşteptă să mai termine -/ Izbi cu barda şi-l făcu ruine” („Pietrarul”).
„Buddha adormit” şi „Pietrarul” au fost publicate în „Melodica”. Aici poetul atinge deja un grad pregnant de generalizare artistică, pentru ca întruchipările alegorice ale „voinţei de putere” să atingă valoarea expresivă a unei parabole a milei şi spaimelor umane dintotdeauna ori sensul larg al zădărniciei lucrurilor „cioplite” cu trufie de o mână omenească. În planul panoramei generale a deşertăciunilor, semeţiile imperiilor sunt tot atât de fragile şi de caraghioase ca şi insolenţele unei creaturi de cretă. Nimic mai mult!
Poezia iese dintre pereţii „casei părinteşti”. Scena este LUMEA, iar lumea e o scenă, unde rolurile se interferează şi se schimbă într-o avalanşă mereu egală cu sine. Încă un pas şi gradul înalt de generalizare poetică şi abstragere din concret îl apropie pe Dumitru Matcovschi de revelaţia unui sens amar al vieţii şi al morţii, a unui veşnic spectacol, în care rolurile umane cu un statut de roluri încremenite în mască devin interşanjabile: „Murea pe scenă cineva,/ un foarte bun actor murea,/ şi-un spectator aplauda,/ iar altul lacrima-şi ştergea.// Cel spectator ce-aplauda/ actor şi el a fost cândva,/ iar cel ce lacrima-şi ştergea/ un muritor de rând era.// Sau poate invers. Dar acum/ nu mai importă ce şi cum –/ eu doar atât vroiam să spun:/ un foarte bun actor murea,/ şi-un spectator aplauda,/ iar altul lacrima-şi ştergea”. Rolurile-măşti sunt semne convenţionale ale unor situaţii existenţiale general-umane şi cunosc numai deplasări orizontale, nu şi prăbuşiri sau înălţări interioare, valorice, verticale.
Andrei Ţurcanu
