Conform statisticii oficiale, în total, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial de către regimul nazist și colaboratorii săi au fost omorâți circa șase milioane de evrei, două milioane de rromi, 250 mii de oameni cu dizabilități fizice și mentale și circa nouă mii de homosexuali.
Germania şi aliații ei din cel de al Doilea Război Mondial (inclusiv România) şi-au recunoscut vina şi au prezentat scuze pentru acele crime greu de imaginat, procedând inclusiv la plata reparațiilor către victime și urmași pentru aceste atrocități comise în timpului războiului.
Pe 26 noiembrie 2015, Parlamentul R. Moldova a adoptat Hotărârea de includere a zilei de 27 ianuarie în lista datelor comemorative oficiale în calitate de Zi Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Prin urmare, ne-am aliniat și noi la comunitatea internațională, un lucru care ar trebui să ne bucure, mai ales că în timpul războiului am fost un teritoriu unde s-au comis mai multe complicități la Holocaust, inclusiv din partea populației locale.

Holocaustul din Basarabia: o ecuație cu mai multe necunoscute

Problematica Holocaustului, la fel ca și multe alte teme ale istoriei românilor, inclusiv din Basarabia, a împărțit comunitatea academică și istorică, dar și mulți dintre cei care pricep ceva în istorie, în trei tabere. Prima tabără este cea care toarnă cenușă în capul României și românilor pentru complicitate la atrocitățile împotriva evreilor și rromilor, invocând cu precădere politicile antisemite ale regimului Antonescu atât în România (incluzând Basarabia și Nordul Bucovinei), cât și în regiunea transnistreană, cu implicațiile problemei evreiești în timpul ocupației românești a orașului Odesa. Există o altă tabără, care încearcă minimalizarea implicării și complicității României, focusând atenția asupra micșorării numărului de victime, accentuarea practicilor de salvare a evreilor de către români, care cu adevărat au avut loc, menționarea faptului că după 1942 statul român s-a sustras de la politicile naziste de exterminare și în definitiv încercând să paseze (și/sau să împartă) responsabilitatea pentru Holocaustul din Basarabia pe umerii germanilor. În sfârșit, odată cu politicile de europenizare ale spațiului românesc de pe ambele maluri ale Prutului s-a cristalizat o opinie istorică și publică de reconciliere, care privește problema Holocaustului deopotrivă de recunoaștere și asumare, dar și de analiză critică a genezei acestei probleme, mai ales în Basarabia, unde existența unui antisemitism tradițional, născut în Imperiul Rus, s-a suprapus cu aspectele controversate ale problemei antisemite în România interbelică și mai ales cu calvarul cedării Basarabiei în 1940, care a văzut mai mulți evrei implicați la îngreunarea evacuării. Prin urmare, pentru explicarea acestor aspecte complexe ale temei Holocaustului, propun două abordări ajutătoare și deosebit de relevante. Una este legată în general de istoria prezenței evreilor în acest spațiu și a felului cum dezvoltarea imperială a Basarabiei, a proiectat evreii în epicentrul politicilor antisemite țariste. Cea de-a doua perspectivă se referă la pogromul evreiesc din 1903, cunoscut ca unul din cele mai sângeroase din Imperiul Rus și care a așezat orașul Chișinău (Basarabia inclusiv) pe harta locațiilor cu porniri antisemite de proporții.

Evreii din Basarabia: geneza problemei

Pe teritoriul de est al Principatului Moldovei, încorporat în Imperiul Rus în 1812 și denumit Basarabia, românii majoritari convieţuiau cu câteva grupuri etnice, iar proporţiile acestora raportat la populaţia majoritară erau nesemnificative. După cum relata o publicaţie rusească din perioada ţaristă, în anul 1812 „…populaţia rurală era constituită din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari, cu excepţia Bugeacului, care era pustiu după evacuarea tătarilor bugeceni. În oraşe, pe lângă români, mai locuiau greci, armeni, evrei şi, parţial, fugari ruşi”. Conform lui V. Zelenciuc, „…până în secolul al XIX-lea, în comparaţie cu numărul locuitorilor băştinaşi ai ţării – moldovenii, greutatea specifică a populaţiei de naţionalitate străină era mică, constituind nu mai mult de zece la sută”. Potrivit estimărilor lui Ion Nistor, structura etnică a populaţiei Basarabiei la 1817 arăta astfel: românii – 86,8 la sută, rutenii – 6,5 la sută, evrei – 4,2 la sută, lipoveni – 1,5 la sută, greci, armeni, bulgari, găgăuzi, fiecare sub un procent din populaţie.

Dincolo de aceste date, mai constatăm că din 1817, an în care a avut loc primul recensământ al populaţiei Basarabiei, şi până în 1913, numărul locuitorilor provinciei s-a majorat de cinci ori: de la 491.904 persoane la 2.545.834, dintre care românii reprezentau puțin sub 50 la sută din populație.

Extinderea rapidă a imperiului și ritmurile de colonizare au făcut ca deja în secolul XVIII să atestăm începutul unei epuizări a „…materialului colonizator velicoros şi maloros”, iar, deoarece planurile de colonizare erau grandioase, centrul imperial a recurs la „..materialul migrator de dincolo de graniţe” (bulgarii, găgăuzii, germanii, greci, armeni etc.).

Un aspect important în studierea acestui aspect colonizator revine problemei evreieşti. În rezultatul celor trei împărţiri ale Poloniei, în anul 1800, în Rusia, se aflau 23 la sută din evreii lumii, iar în anul 1880 aici se aflau deja 53 la sută din totalul populaţiei evreieşti din lume. Contextul în care aceştia existau în cadrul imperiului era unul extrem de complicat, deoarece autorităţile ţariste, în dorinţa de a proteja iniţial negustorii ruşi de concurenţă, au interzis acestora mutarea în guberniile interioare ale imperiului. Drept rezultat, în anul 1835 prin „Actul de Îngrădire a Aşezării” este definitivată o „zonă de reşedinţă limitată”, care le permitea să se stabilească, cu puţine excepţii, doar pe fostele teritorii ale Poloniei, plus restul Ucrainei şi al Noii Rusii, inclusiv Basarabia. În anul 1882 era emisă „Dispoziţia temporară”, care limita dreptul de circulaţie şi activitate al acestora chiar şi în interiorul „reşedinţei limitate”. Evreii nu puteau locui în sate şi localităţi rurale, nu puteau avea proprietăţi imobiliare şi nu le puteau închiria. În mediul rural locuiau doar 15 la sută din populaţia evreiască, restul fiind constrânsă să locuiască în oraşele sau orăşelele din Vestul imperiului, ruptă de la agricultură şi expusă unei concurenţe acerbe între ei înşişi. Acest fapt are de asemenea o referire specială la Basarabia, unde, datorită includerii sale în „Actul de Îngrădire a Aşezării” evreilor, numărul acestora a sporit rapid, în 1858 ei alcătuind 8,6 la sută din populaţie, iar în 1897 deja 12 la sută, în Chişinău aceştia reprezentând 23 la sută din populaţie.

Într-o primă ipostază, prin anii 1870-80, dar în mod explicit după asasinarea lui Alexandru II, regimul țarist a canalizat spre evrei atât revolta aparatului de stat, cât și nemulțumirea țăranilor și a periferiilor neruse. Antisemitismul a fost încurajat pentru a direcționa atât extremismul crescând al elitelor, cât și al maselor largi, care prevesteau vânturile revoluției. Pentru aceasta existau și premise, inclusiv în Basarabia. În primul rând, populaţia evreiască avea un specific naţional, tradiţional, cultural care era diferit de cel al restului populaţiei, ceea ce trezea anumite suspiciuni și resentimente, de multe ori prefigurate istoric. Apoi, într-o competiție pentru avantajele social-economice și urbane, evreii demonstrau o superioritate evidentă atât față de ruși, cât și față de populația locală românească. Motivațiile acestor frustrări față de evrei erau însă diferite din partea celor două categorii etnice: ura rușilor era determinată de concurența pe care le-o creau evreii, iar cea a moldovenilor din cauza că erau subjugați și exploatați de aceștia, deoarece de obicei aveau o poziție socială inferioară.

Pogromul din 1903: mituri și realități

Unul din momentele cruciale în înțelegerea pogromului din 1903 sunt „Protocoalele înțelepților Sionului” (în rusă – Протоколы Сионских мудрецов), o scriere apocrifă care a circulat în Europa la începutul secolului al XX-lea și care descria niște planuri imaginare ale evreilor de a domina lumea. Aceasta a fost publicată pentru prima dată într-un foileton între 28 august și 7 septembrie 1903 în ziarul „Znamia” din Sankt Petersburg, de către Pavel Krușevan, care conducea la Chișinău ziarul local „Bessarabetz” („Бессарабец”), unde apăreau regulat articole împotriva populaţiei evreieşti. În realitate „Protocoalele” au fost un fals pus în circulație de agenți ai Ohranei (poliția secretă a guvernului Rusiei imperiale) ca o diversiune contra iminentei revoluții, pentru a amplifica antisemitismul deja răspândit în Rusia în acea vreme. Nemulțumirile și revolta publică au fost canalizate contra evreilor care ar fi fost manipulați de tenebrosul „iudaism internațional”. Acest fals a fost redactat și pus în circulație de Piotr Ivanovici Rackovski, șeful poliției secrete al Ohranei – poliția secretă a Rusiei țariste – ca diversiune menită să preîntâmpine o revoluție, în ideea că demersurile politice revoluționare ar fi fost acțiuni evreiești din inițiativa a ceea ce propaganda numea „iudaismul internațional”.

Combinația dintre interesele generale ale regimului țarist și agendele locale ale periferiilor imperiale, inclusiv ale Basarabiei, au făcut, ca în total, conform unor statistici publicate în 1907, în Imperiul Rus să fi avut loc 7 962 de revolte antievreieşti.

Istoria pogromului din 1903 este în general cunoscută. În zilele de 6 și 7 aprilie, ziarul „Bessarabetz” îndeamnă populaţia la răscoală împotriva evreilor. În ziar, evreii sunt acuzaţi pe nedrept de uciderea a doi copii. Corpul unei fetiţe de patru ani este aruncat în cartierul evreiesc. Populaţia din Chişinău, manipulată, atacă casele evreilor, omorând 47 (sau 49) de oameni, rănind grav alţi 92 şi rănind uşor aproximativ 500. Peste 700 de clădiri ale evreilor au fost avariate în timpul revoltei.
Cercetările ulterioare au demonstrat că participanții la pogrom au fost în mare parte ruși, deoarece populația românească era în general rurală și constituia o parte nesemnificativă a populației urbane (deși la pogrom au participat ulterior și țărani basarabeni din satele vecine). Antisemitismul a fost în general un fenomen urban, anume în orașe fiind posibilă violența împotriva evreilor, cu încurajarea tacită a autorităților și existența unei intoleranțe etnice și religioase, stimulată și de absența unor tradiții democratice.

Istoria trebuie privită complex, cu asumarea responsabilității din partea tuturor părților implicate în generarea iudeofobiei, antisemitismului și Holocaustului, ca formă supremă de ura contra evreilor și umanității. Conștientizarea acestei responsabilități ne va face cu siguranță mai înțelegători și rezistenți în fața acestor forme de expresie a barbariei umane, pentru că în aceste ipostaze poate nimeri oricare altă națiune, așa cum am fost și noi, românii, în anii 1940/1941 sau după 1944.

ARHIVA TIMPUL
27.01.2017