Continuăm seria de politică externă a Republicii Moldova cu viziunea, strategia și elementele care țin de programul (viitor) de guvernare și, pornind de aici, de acțiunile pe care Ministerul Afacerilor Externe le poate întreprinde. Așadar, vorbim despre ceea ce stă în puterea Chișinăului de a face, indiferent de marea geopolitică mondială sau de evenimentele de moment.
De la început trebuie spus că nu este deloc o sarcină ușoară ceea ce ține de viziunea strategică a țării. Și asta întrucât, Republica Moldova fiind o ultimă rămășiță din pactul de tristă amintire Ribentropp – Molotov, însăși existența ei legitimă pe harta politică a Europei este cel puțin chestionabilă. Singură moștenitoare, azi, a pactului dintre marii criminali ai secolului XX, Hitler și Stalin, construct artificial ce a slujit propagandei sovietice de dezbinare a națiunii române, Basarabia a pornit pe calea deșteptării naționale și a recâștigării demnității ei românești în 1988. Până în 1994 toată intelectualitatea și crema societății basarabene a determinat și a interpretat deciziile politice luate la Chișinău ca pe o pregătire pentru lichidarea, firească și legitimă, a consecințelor pactului de tristă amintire. Exact ca în tulburii ani 1917 – 1918, mișcarea națională românească din Basarabia pregătea Reunirea cu România. Declararea limbii române în grafie latină ca limbă oficială a țării, declararea suveranității Republicii Moldova în 1990, adoptarea tricolorului românesc ca drapel al țării, adoptarea imnului ”Deșteaptă-te, Române!”, a monedei naționale, leul, toate acestea erau semne ale unei apropieri față de Țara-mamă, pe care primii patrioți ai redeșteptării naționale, ca și majoritatea populației de atunci, o găseau naturală, dezirabilă și inevitabilă. Ceea ce a urmat, se știe prea bine. Războiul de agresiune al Rusiei față de Moldova (episodul Transnistria), venirea agrarienilor la putere, schimbarea imnului național, adoptarea unei Constituții făcută după chipul și asemănarea uzurpatorilor. Într-un cuvânt, trădare. Care, în diferite forme și cu varii accente, continuă până astăzi.
Politica externă a Republicii Moldova ar trebui reorientată către scopurile sale dintâi. Și doar de la acestea ar trebui gândit, elaborat și implementat conceptul strategic al țării. Care, fără a face abstracție de realitățile europene, să se concentreze pe reapropierea de România. Ca pregătire și repetiție generală pentru ceea ce, orice ar crede neprietenii noștri, este un dat inevitabil: Reunirea. Fiind vorba de relațiile internaționale ale Chișinăului, acestea se devoalează cel mai bine în Tratatele, Acordurile, Convențiile sau Organizațiile la care Moldova este parte. Sau din care ar trebui să se retragă. Ori la care ar trebui să adere. Să le luăm, deci, pe rând.
În 1992, Republica Moldova devenea membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (BSEC). Cuprinzând în prezent 13 state din întreaga regiune a Mării Negre, Organizația a căpătat personalitate juridică în 1999, fiind o organizație economică regională. Unul dintre principalele sale scopuri este acela de a dezvolta întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri) și de a ajuta la consolidarea antreprenoriatului în statele membre.
În 1997, Republica Moldova fonda, alături de Georgia, Ucraina și Azerbaidjan, Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică (GUAM). Toate aceste patru țări cunoscuseră – și cunosc și azi – riscurile și problemele ocupațiilor ilegale ale Rusiei (sau aliaților ei). Transnistria moldovenească este încă sub ocupație rusă, la fel și Donbassul și Crimeea ucraineană, la fel și Abhazia și Osetia de Sud georgiene. Karabahul de Munte a fost ocupat, practic, de Armenia până la războiul azero-armean din 2020 (și o parte a sa este încă în afara controlului azer). GUAM-ul a fost creeat pentru a armoniza și integra țările membre, sub aspectul comercial, diplomatic și al relațiilor democratice. Mai mult, în 2007 organizația a stabilit o forță militară comună de menținere a păcii și a început să organizeze exerciții militare comune. În acest fel, adâncind integrarea comună și extinzând relațiile mutuale, GUAM joacă un rol din ce în ce mai important în afacerile comerciale și diplomatice ale regiunii. În martie 2017, GUAM a stabilit oficial Acorduri asupra Zonei comune de comerț liber, ca și armonizarea procedurilor vamale între statele membre.
La 1 ianuarie 2007, exact în ziua în care România adera la UE, Republica Moldova adera și ea la Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA). Acesta este, cum îi spune și numele, un Acord comercial de liber schimb a mărfurilor. De fapt, CEFTA a fost și rămâne încă un exercițiu de preaderare la UE, o adevărată anticameră a Uniunii. Așa s-a întâmplat cu toate fostele sale membre: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, România, Bulgaria și Croația. Toate acestea au aderat mai întâi la CEFTA, și abia apoi la UE. În prezent, CEFTA a rămas cu 7 state membre: țările Balcanilor de Vest, cărora li s-a promis integrarea (Macedonia de Nord, Bosnia – Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Albania și Kosovo), plus, poate surprinzător, Republica Moldova. Aceasta este singura țară din fosta URSS care a aderat la, cum spuneam, această anticameră a UE. (Georgia și Ucraina nu sunt membre ale CEFTA!).
La fel cum Moldova este parte a unor astfel de organizații care o ajută, în grade diferite dar reale, în devenirea sa europeană, tot așa ea face încă parte din alte câteva care nu sunt compatibile cu dorințele ei declarate, cu aspirațiile ei internaționale și, în ultimă instanță, cu interesele sale. Acestea sunt cele care o leagă încă de trecutul sovietic și de spațiul lumii ruse – a cărei parte Basarabia nu este!
Ne gândim în primul rând la statutul, absolut inutil dacă nu ridicol, de stat observator al Uniunii Eurasiatice. Fostul președinte al țării, domnul Dodon, a împins Chișinăul în acest club al țărilor asiatice autoritare și nostalgice, la mijlocul lui aprilie 2017. Acest statut de observator, Moldova îl împarte cu țări precum Uzbekistan și Cuba! Nu mai vorbim de modul în care această ”însoțire” s-a produs, din punctul de vedere al uzanțelor diplomatice și al legislației interne. După alegerile din 11 iulie, conducerea țării (parlament, guvern și președinție) vor avea așadar ocazia să anuleze un act al cărui legalitate este oricum îndoielnică, pentru a demonstra orientarea europeană. Dacă doamna președinte nu va face acest lucru însă, în pofida unui parlament imaculat, a unui guvern incoruptibil și a unor timpuri bune deja pornite, atunci înseamnă că va cauționa, prin inacțiune, un act al unui socialist nostalgic filo-rus, precum domnul Dodon. Vom vedea atunci dacă ”cine se aseamănă se adună” sau nu…
O altă organizație post-sovietică total inutilă în viața reală a Republicii Moldova, este Zona de Comerț Liber din cadrul CSI (CISFTA). Acest Acord a fost semnat în 18 octombrie 2011 și a fost ratificat de Moldova în 9 decembrie 2012, în timpul guvernării pro-europene (!) a domnului Vladimir Filat, pe când doamna Maia Sandu era și dumneaei membră a aceluiași guvern. Am spus inutilă pentru că, în ciuda acordurilor multilaterale de comerț liber, Rusia nu s-a sinchisit deloc de ele și a pus bețe în roate Moldovei, la importurile noastre în Rusia, ori de câte ori interesele ei politice i le-a cerut. Așa a făcut Moscova și cu fructele moldovenești, și cu vinurile noastre, și cu mobila noastră și în general cu ce a vrut, când a vrut și cum a vrut, în pofida prevederilor acestei Zone, chipurile, de comerț liber! Așa încât care mai este rostul ei, dacă Rusia oricum nu respectă nici măcar propriile reguli? Comerțul liber cu celelalte țări din PaE? Oricum îl avem cu Ucraina, Georgia și Azerbaidjan. Cu toate țările CEFTA. Cu UE și cu Turcia, în curând și cu AELS. Măcar de-am fi noi în stare să fructificăm la maxim toate aceste zone de comerț liber…
Dar adevăratul cordon ombilical ce ne ține, instituțional vorbind, legați încă de ruși este apartenența noastră rușinoasă la Comunitatea Statelor Independente (CSI). Ne-am pus singuri jugul după gât, în 1994, prin aderarea de bună voie la ceva în care inițial fuseserăm băgați cu forța. Abia ne eliberasem în 1991 de sub ocupația sovietică (asta a fost, de fapt, apartenența țării noastre la URSS: o ocupație politico-militară și o exploatare economică din partea Rusiei), pentru ca agrarienii (de fapt vechii comuniști), speriați de avântul mișcării naționale, să pună frână tendințelor unioniste și să ne întoarcă în trecutul medieval al stepelor asiatice. De aceea, ieșirea Republicii Moldova din CSI este adevăratul test pe care orice conducere pro-occidentală trebuie să-l treacă. În plus, avem exemple foarte apropiate: Cele trei țări baltice, Lituania, Letonia și Estonia, au refuzat de la bun început să facă parte din CSI, moștenitoarea fostei URSS. Turkmenistanul nu a ratificat nici până azi Acordul de integrare. La fel și vecina noastră Ucraina. Mai mult, aceasta, după anexarea ilegală a Crimeei, și-a retras toți reprezentanții din toate comitetele statutare ale CSI în anul 2018. Practic, a încetat orice relație cu CSI, iar formal nu i-a fost niciodată membră. Georgia și-a anunțat și ea retragerea din CSI în august 2008, cu efect deplin exact un an mai târziu. Practic, Moldova nici nu mai are graniță comună cu vreun stat CSI dintre cele rămase. Vom vedea așadar care forțe politice naționale vor avea curajul să ridice și să impună, clar și răspicat, retragerea Republicii Moldova din CSI.
Aceste retrageri dezirabile pot și trebuie a fi suplinite, cu asupra de măsură, de apartenența Moldovei la alte cluburi, deopotrivă politice, economice și militare. Vom exemplifica concret:
Pe 23 martie 2021 au început negocieri, între Republica Moldova și Asociația Europeană a Liberului Schimb, pentru semnarea unui Acord comun de comerț liber. AELS cuprinde 4 țări: Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein. (Posibil și ca Marea Britanie să revină, în curând, în AELS). Acestea formează, împreună cu UE, Spațiul Economic European, și participă tot împreună cu UE la Spațiul Schengen. Se întregește așadar o singură piață comună, care transcende geografic Uniunea Europeană. Inutil de spus că este necesară o negociere atentă dar rapidă a Chișinăului, pentru ca Acordul mai sus amintit să intre în vigoare cât mai repede.
În aceeași logică, ar fi dezirabilă începerea negocierilor unei Uniuni Vamale între Republica Moldova și Uniunea Europeană. Aceasta ar ridica la un nivel superior prevederile actualului Acord de Asociere. Cu atât mai mult cu cât există deja precedente: Uniunile vamale dintre UE și Turcia, Andorra și San Marino. Asta, întrucât plecăm de la premiza că Moldova nu va fi niciodată admisă, per se, în UE. Doar prin reunificarea ei cu România, despre care am mai scris. Deci, o Uniune Vamală UE – RM ar fi cam maximul pe care Chișinăul l-ar putea spera, și asta într-o variantă optimistă. Dar merită încercat.
O organizație regională la care Moldova ar trebui să adere, și ar fi destul de ușor să o facă, este Grupul de la Craiova. Constituit în aprilie 2015 ca o contrapondere a Grupului de la Vișegrad, Grupul de la Craiova a fost fondat de România, Bulgaria și Serbia. În 2017 i s-a alăturat și Grecia. Scopul acestui Grup este de a amplifica și a adânci integrarea europeană a statelor partenere, precum și de a întări cooperarea lor economică, energetică și de transport. Avem deci în acest Club și o țară care încă nu este membră a UE (Serbia), și o țară care a aderat mai târziu (Grecia). De ce nu s-ar integra și Moldova mai mult în regiunea Balcanică, prin intrarea ei în Grupul de la Craiova? Cu siguranță România ar sprijini-o. Numai să vrea!
În privința aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană, am mai scris despre asta, cu argumente. Nu voi reveni asupra lor. Spuneam doar că acest lucru este unul iluzoriu. Păcat este că aceste iluzii sunt vândute populației tocmai de cei care se (auto)proclamă pro-europeniști. Dacă aceștia atât de mult își doresc europenizarea Republicii Moldova, atunci de ce nu se coordonează cu Kievul și Tbilisi pentru 2024, când acestea două vor să depună în comun cererea formală de aderare? De ce tot umblă cu cioara vopsită, ba că depunem cererea în 2015, ba în 2017 sau în 2019? Iată, suntem deja în 2021 și nici măcar nu se mai vorbește despre asta. De teamă ca nu cumva Berlinul, pardon! Bruxelles-ul, să nu se supere și să nu ne refuze? Ar fi mai bine să îi punem în situație și să ne refuze o astfel de cerere. Măcar în acest fel măștile ar pica și s-ar vedea cât de goală este împărăteasa. Mă rog, împăratul… Iar oamenii ar înțelege că pentru Basarabia, nu doar cea mai bună soluție, dar și singura, pentru a reveni în sânul civilizației europene, este reunirea cu România. Restul sunt povești pentru copii. Dar, deși povești, acești pași trebuie făcuți pentru ca întreg adevărul să iasă la suprafață. Chiar dacă unora nu le convine…
Și, pentru că tot suntem la capitolul ”cereri de aderare”: Ce împiedică Moldova să solicite să facă parte din Adunarea Regiunilor Europene? România este și ea membră și ne-ar putea sprijini. Sunt membre și țări care nu fac parte din UE, deci nici asta nu ar fi o problemă. AER este de fapt cea mai mare rețea independentă de regiuni din întreaga Europă, reprezentând de fapt un Forum de cooperare regională.
În privința apartenenței la NATO, sigur că aceasta este încă și mai iluzorie pentru Republica Moldova decât integrarea ei în UE. Deși, abia aceasta ar putea pune suficientă presiune pentru rezolvarea chestiunii transnistriene în termenii dreptului internațional, inclusiv retragerea trupelor ruse de ocupație, conform hotărârilor Summitului de la Istanbul din 1999. Ceea ce poate face însă Moldova, este să caute lansarea unui Dialog Intensificat cu NATO, similar celor desfășurate de Ucraina (din aprilie 2005) sau Georgia (din septembrie 2006). Aceasta nu ar însemna nicidecum aderarea Moldovei la NATO, dar ar fi un semnal foarte bun și un mijloc de presiune suplimentar pentru lichidarea regimului separatist de la Tiraspol.
În aceeași notă, putem în ultimă instanță imagina și apropierea Republicii Moldova de Charta Adriatică, până la aderarea deplină la această organizație. Ceea ce reprezintă CEFTA pentru țările candidate la integrarea în UE, același lucru îl reprezintă Charta Adriatică pentru țările candidate la NATO. Evident că Moldova nu va fi nicicând parte a Alianței Nord-Atlantice decât prin reunirea cu România. Dar ăregătirile se pot face de pe acum, inclusiv în felul acesta.
Evident că nu doar parafarea, semnarea și ratificarea unui tratat sau al altuia rezolvă toate problemele de politică externă. Implementarea prevederilor, având drept scop ultim o lume mai sigură, mai pașnică și mai prosperă, reprezintă un efort constant, de zi cu zi. Cu alte cuvinte, nu bufăm de dragul de-a bifa. Ci semnăm ca să implementăm politici și planuri de acțiune. Și implementăm pentru ca, în final, cetățenii s-o ducă mai bine. Astfel politica externă, în general, și diplomația, în special, sunt puse în slujba țării și se presupune că aduc rezultate pozitive. Dar totul pleacă de la un concept clar cristalizat, de la o viziune comună de dezvoltare, iar acestea dau o strategie eficientă a atingerii scopurilor propuse. Ori, dacă toate acestea rămân într-o zonă nebuloasă, atunci să nu ne mirăm că orbecăim, besmetici, prin lumea mare, dar nimeni nu ne ia în serios…
Și un ultim gând, de la diplomatul Nicolae Titulescu citire: ”Dați-mi o bună politică internă ca să pot face o bună politică externă”. Dar despre politica internă a Basarabiei și abordarea ei de către diferitele partide în prag de alegeri, în episodul următor…
