Sunt două aspecte pe care consider necesar să le subliniez. Mai întâi: această știre a fost redată pe internet ca și cum papa ar intenționa să aprobe cele câteva probleme combătute vehement de Biserica Catolică în particular, și de majoritatea bisericilor creștine în general. Papa nu vorbeşte de aprobarea lor, ci îndeamnă la iertare și îngăduință. Ceea ce e cu totul altceva, e vechi și acceptat. Adică și Biserica Ortodoxă are înțelegere în scaunul spovedaniei față de – să exemplific – o femeie care a trecut printr-un avort.
Al doilea aspect, deloc neglijabil, e că această ştire, trunchiată, a fost propagată în spaţiul virtual de unii dintre oamenii pe care îi ştiu (mai mult sau mai puţin). Oameni care s-au declarat în repetate rânduri, şi în public, ca fiind atei. Deci oameni care nu cred în Dumnezeu. Nici măcar la modul abstract, nemaivorbind de credinţa în Iisus Hristos şi în înviere. Încântarea şi mulţumirea cu care felicitau iniţiativa papei, m-a scârbit. Mai ales că unii încercau să sublinieze faptul că ortodocşii nu sunt în stare de „asemenea atitudini”. Să nici nu fie! Nu am citit declaraţia completă a pontifului şi nici nu e nevoie. Problematică este această solidaritate a ateilor. Pe care eu nu o înţeleg. De ce să îi baţi obrazul unui patriarh ortodox cu atitudinea unui papă, dacă tu nici măcar nu crezi în Dumnezeu?
Cât priveşte relaţia dintre soţ şi soţie, trebuie să recunoaştem că duhovnicii ortodocşi nu s-au amestecat în această sfântă uniune. Nu e în tradiţia bisericii noastre acest tip de control. În ceea ce priveşte Biserica Apuseană lucrurile au stat altfel. Şi nu prea bine. Cel puţin în Evul Mediu controlul asupra familiilor se voia deplin. E suficient să vedem notaţiile istoricului Jean Delumeau din cartea sa Frica şi păcatul în Occident, ca să înţelegem mai bine grija pontifului şi declaraţia lui recentă. Nişte fapte pe care ateii încântaţi nu cred că le-au avut în vedere. Fiindcă e foarte simplu să judeci o situaţie trunchiată şi să condamni o atitudine pe care nu o cunoşti. Ca şi cum ai judeca un doctor că a amputat piciorul cuiva, fără să ştii că piciorul respectiv era plin de cancer. Şi l-ai judeca ca şi cum ar fi tăiat un picior sănătos.
De fapt, cei extaziaţi de declaraţia papei voiau să sublinieze altceva: nevoia Bisericii de a aproba şi de a se conforma la cerinţele societăţii. Iar papa devenea aici doar exemplul bun de urmat, fără vreo legătură cu declaraţia lui completă sau cu contextul în care s-a dat această declaraţie.
Ei bine, dacă aceasta e problema – refuzul Bisericii Ortodoxe de a intra în rând cu lumea, atunci pot şi eu să declar ca şi papa de la Roma: că ea se poate prăbuşi „ca o casă de cărţi de joc”. Dar nu prin încăpăţânarea de a rămâne conservatoare, ci tocmai atunci când va voi să accepte cerinţele societăţii. Fiindcă nu Biserica trebuie să fie schimbată de societate, ci societatea trebuie transfigurată de Biserică. Rolul Bisericii în lume e să schimbe în bine societatea. Să propună o conduită morală ireproşabilă. Şi aici nu e vorba doar de avorturi sau de alte probleme subliniate de papă, ci de orice păcat: de furt, beţie, răutate, zgârcenie, bârfă.
Desprinderea de păcat. Aceasta este chemarea omului în Biserică. Urmarea lui Hristos. Sfinţenia. Şi această chemare nu are nici în clin, nici în mânecă, cu dorinţele societăţii. E mai bine să rămână biserica cu 10 oameni, decât să-i încadreze pe toţi, dar să îşi sacrifice rolul ei în lume. Fiindcă o biserică, dacă ajunge să accepte păcatul, ca să nu îşi piardă membrii, nu mai e biserică. Nu poate biserica, pentru simple cifre, să piardă sufletele credincioşilor. Acceptarea cerinţelor societăţii de către biserică înseamnă anularea caracterului ei divino-uman. E datoria ei să stea neclintită, dar să îmbrăţişeze pe orice păcătos care se pocăieşte. Biserica nu e un club care să îşi schimbe regulamentul de ordine interioară după dorinţele membrilor.
Iar ateii care împart ştiri despre o biserică sau alta, cu scopul de a bate obrazul unei biserici sau alteia, nu sunt decât nişte ipocriţi care nu pot fi consecvenţi nici măcar faţă de ei înşişi. Faţă de statutul lor de atei. Astfel că uimirea lor în faţa consecvenţei bisericii e – aproape – firească. Un ateu consecvent nu intră în discuţiile bisericii, fie ea catolică sau ortodoxă. Tot aşa cum un creştin nu poate intra în disputele societăţii, ignorând învăţătura bisericii. Unde nu e consecvenţă e minciună şi ipocrizie. Asta ca să ştiţi în gura cui să vă uitaţi.
Şi staţi liniştiţi, Hristos a spus: „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16; 18). Nu va cădea Biserica de la criticile ateilor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
