Îmi cer scuze, dacă, poate, pe alocuri, cele câteva propoziţii pe care aş vrea să le rostesc aici, vor fi cam confuze.
De o bună bucată de timp sunt şi eu un fel de şef. N-am să spun unde şi iată de ce. De o parte mă pasc feciorii şi fiicele mele care sunt ahtiaţi de comunism, (…) adică vor să se facă miliardari în euro. Şi de cealaltă parte stau o mulţime de fini şi nepoţi, toţi specialişti la toate şi mereu multilateral disponibili. Bineînţeles, toţi, dacă ar afla de postul meu, m-ar potopi cu rugăminţi să-i bag… în funcţii. Iar funcţii în ţărişoara noastră mică sunt puţine şi cam toate ocupate de finii şi nepoţii altora.
Dacă sunt şef, evident, cuvântările mi le fac referenţii mei.
O practică recentă de la noi stimulează pe veterani să practice ştiinţele politice, pe ginecologi să se ocupe de operaţii plastice la faţă şi pe sanitari să se facă miniştri de locomotivă. Fireşte, la sugestia conducerii de vârf care stă deasupra instituţiei unde sunt şef, şi personal a dlui Plahotniuk, comandantul suprem al acestei conduceri de vârf (orice coincidenţă de nume, cum spuneau odată romancierii, este absolut întâmplătoare) mi-am luat şi eu în calitate de referenţi doi proaspeţi absolvenţi ad interim.
Pentru colegii mei agrarieni, care stau mai prost cu neologismele, mă grăbesc să le explic. Ad interim, dragi prieteni, înseamnă, pe limba voastră, „zaocinik”, sau „fi-fi” cum zic studenţii, adică fără frecvenţă. Unul dintre aceşti studenţi ai mei a cam uitat să scrie, iar altul abia învaţă a citi. În schimb au un mare avantaj, lasă impresia că vorbesc o limbă română perfectă, însă care tare seamănă cu limba ţiganilor de la Gara de Nord… (dacă aţi fost cumva vreodată pe la Bucureşti). Iar pentru că orice exemplu este molipsitor, m-am surprins că, de o habă de vreme, şi eu,… cogeamite batman în filologie,… cam încurc literele (iată că şi acest cuvânt cât pe ce să-l citesc, ca Voronin, litrele. Litrele de coniac, fireşte, nu de apă de Karlovy-Vary). De aceea vă rog să-mi iertaţi eventualele poticneli şi să le treceţi pe seama ad-interimilor mei. Aşadar…
Domnule preşedinte ad-interim al republicii!
Domnilor deputaţi! Onorată asistenţă! Dragi prieteni!
Mi-am pus încă o dată semnătura pe această „Declaraţie de Independenţă”. Vă mărturisesc, am făcut-o, de data aceasta, după multă ezitare, din alte motive şi cu totul alte sentimente decât cele de acum aproape două decenii. N-am vrut să dau niciun motiv de a triumfa unor teoreticieni ai haosului, cărora la naştere, în loc de buric li s-a tăiat altceva. (Şi se vede că li s-a tăiat prea mult, altfel cum s-ar explica adâncile lor reluări şi resentimente, ura lor animalică faţă de poporul nostru?) Prin această semnătură am vrut, de asemenea, să împrăştii orice iluzie că ar fi posibil ca unii cărora li s-a ridicat tescovina la cap şi au început să se vadă întemeietori de Ţară (cu Ţ mare) ar avea vreo şansă să pretindă la aşa ceva. Altfel nu aş fi semnat şi chiar nici nu aş fi venit la această întrunire, care, după convingerea mea, poate să aibă doar o semnificaţie pur sentimentală, şi nicidecum una istorică.
INDEPENDENŢA, domnilor, trebuie s-o recunoaştem cinstit, nu mai e de actualitate. Proiectul REPUBLICA MOLDOVA, dacă e să fim sinceri cu noi şi cu realitatea, a eşuat. O idee frumoasă, nobilă, generoasă, romantică, atunci la începutul anilor ’90, a devenit, în această interminabilă tranziţie dintr-un fundac istoric în alt fundac, UN VIS URÂT: cea mai săracă, cea mai poluată ţară din Europa. Iar cei care atunci ne lucrau pe la spate, apărând URSS-ul, acum ne lucrează pe toate părţile sub motiv că apără statalitatea moldovenească. Ce este însă această statalitate – un fel de cazan din care foarte puţini horpăiesc cu polonicul, iar celor mulţi le revin doar nişte fărâmituri: resturile şi ceea ce noii noştri boieri mai aruncă din când în când „maselor” şi numai pentru că aceste mase sunt o dată la patru ani alegători.
Gândind că şi eu am contribuit la întemeierea acestei zise „statalităţi”, mă apucă un adânc sentiment de ruşine. O mare ruşine faţă de idealurile pe care le văd azi terfelite în tot felul, faţă de oamenii cărora atunci le-am promis un viitor, faţă de copii născuţi după ’90, mai ales faţă de aceştia, cărora „statalitatea” moldovenească nu le poate asigura altceva decât şomaj şi, uneori, bătăi şi umilinţe exemplare, ba chiar şi moartea. Aşa că sunt nevoit să repet (şi aş putea să o fac la infinit!): proiectul „Republica Moldova” a eşuat. Iar noi, cei care am rămas credincioşi idealurilor de la începuturi, ar trebui de urgenţă să ne gândim la o alternativă.
Îmi vin acum în minte două. Altele, se pare, nici nu mai sunt. Prima e unirea cu România. Adică să facem ceea ce vor cele zece procente din alegători, electoratul Partidului Liberal, dar ceea ce nu mai vrea preşedintele PL, dl Ghimpu, de când s-a văzut AD INTERIM în scaunul de Preşedinte de Tzară (Ţară cu „ts”, ca la dadaişti).
A doua variantă ar fi să cerem, printr-un referendum, ca să ne ia sub oblăduirea sa… ÎMPĂRATUL JAPONIEI. Această cerere, un pic cam ciudată, nu cred că ar împovăra nici Ţara Soarelui Răsare, nici pe Împăratului ei. Ar fi prea de ajuns ca japonezii să ne trimită 25 de manageri în locul zecilor de mii de „sanitari fifi” de-ai „noştri” – miniştri pe locomotive etc. – pentru ca Moldova să devină, aici, la porţile creştinătăţii, un al doilea Hong Kong. Adică să conducă Moldova ale luia cadre, ale împăratului Japoniei, nu cadrele alor noştri, pentru că este clar pentru toată lumea, cu conducerea alor noştri nu vom ajunge decât la „Aleluia!”. Decât Africa Europei, tot mai bine să fim Europa Asiei.
Dumneavoastră ce ziceţi?…
Întreb pe cei din sală, pentru că răspunsul celor lipsă, care, după apa lui Karlovy-Vary, s-au apucat iar vârtos să bea moare, e uşor de presupus.
Andrei Ţurcanu,
deputat în primul Parlament democratic al RM
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
