Ori, poate, de jurnalismul care se face la noi (şi nu numai) de la o vreme încoace. De când nici măcar un INCREDIBIL sau ŞOCANT în titlu nu te salvează… Astăzi, „şocant” fără un Filat, Ghimpu, Lupu sau Plahotniuc alături nici nu există ca material de presă – pentru a şoca/uimi/da lovitura mai este nevoie de câteva ingrediente obligatorii – cele mai „vândute” nume ale momentului. Un fel de scară de valori neoficială pe care, dacă o ignori, ratezi succesul. Căci, în funcţie de „greutatea” numelui, se vinde şi produsul. Aşa stând lucrurile, în R. Moldova (şi nu numai) cele mai solicitate nume-ingrediente sunt cele ale politicienilor. Poate că n-ar fi un lucru rău, dacă presa n-ar abuza de ele, transformându-se, din oglindă a realităţii, într-o stenogramă continuă a cine şi pe cine… a mai trimis, la propriu şi la figurat. Chiar e ciudat că nimeni nu s-a apucat încă să facă o statistică a fenomenului. De exemplu, să împartă politicienii în fructe exotice – credeţi că nu s-ar găsit din acei pe care să-i ambalezi „trei la leu”? – sau, de ce nu, în pietre preţioase. Oare câţi s-ar bate ca să fie pe post de Swarovski?..
Am vorbit atât de mult, în ultimii ani, că presa trebuie să devină afacere, încât am uitat că aceasta este, totuşi, un business foarte special. Unul care ajută oamenii să fie – ori să devină – cetăţeni. Să nu-şi piardă memoria. Iar în Moldova memoria, inclusiv cea recentă, se pierde cu o viteză uimitoare.
Un exemplu. Într-o emisiune cu şi despre VIP-uri, pusă pe post marţi seară de un post TV, mai multe vedete autohtone – oameni talentaţi şi respectabili, de altfel – au încercat în disperare să-şi amintească cine au fost primarii care au stat după 1990 în fruntea Chişinăului. Deşi nu au fost atât de mulţi – doar trei „cu acte în regulă”, ceilalţi doi rămânând cu pecetea interimatului pe frunte – distinsele noastre VIP-uri au putut să ajungă maximum la Serafim Urecheanu. Nimeni nu şi-a amintit de primul primar al Chişinăului postsovietic, Nicolae Costin, cel care i-a redat capitalei faţa de oraş românesc şi european şi pe care noi, din păcate, nu prea am ştiut s-o păstrăm în aceşti ani. Ştiu, nu e DOAR vina presei. Dar nu este, totuşi, ŞI a presei? Oare nu l-am uitat pe Costin pentru că el, fiind plecat la Domnul, nu are treabă cu mai mult sau mai puţin preţioasele pietre ale politicii moldoveneşti de astăzi?
Ieri, 19 octombrie, s-au împlinit 20 de ani de când, într-un subsol de pe strada Alexandru cel Bun, se pare, la Chişinău s-a jucat pentru prima dată „Cântăreaţa cheală” de Eugene Ionesco, în regia lui Petru Vutcărău. Astăzi, 20 octombrie, se împlinesc 20 de ani de când s-a stins, mistuit de cancer, medicul orheian Vasile Pasaniuc, deputat în primul Parlament democratic al RM, care la 27 august 1991 a venit să semneze Declaraţia de Independenţă direct de pe patul de spital. Sunt două evenimente care mi-au marcat, fiecare în felul său, viaţa. Am vrut neapărat să scriu despre ele în această săptămână, le simt ca pe o datorie morală. Dar, e 20 octombrie 2011 şi… Filat, Ghimpu, Lupu, Plahotniuc iarăşi vor ţine capul de afiş al ziarelor. Sper, totuşi, să-mi plătesc tributul şi să scriu. Cât timp încă nu m-am săturat de tot de jurnalism.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
