Marele violonist și dirijor Serghei Lunchevici (1934-1995) își amintea că tatăl său a fost arestat din cauza că deținea literatură „contrarevoluționară”. „Prima veste de la el a sosit abia peste patru ani, odată cu frontul, când a făcut un drum de trei luni de la Kolîma până acasă. După război, probabil prin amnistie, se întoarce în patrie, ca în mai 1950 KGB-ul să-l deporteze pe încă zece ani, în satul Krasnoiarsk, regiunea Djambul din Kazahstan. Odată, citind în samizdat, povestea fiicei lui Stalin „Scrisori către un prieten”, el a zis: „Uite așa m-au impus și pe mine să iscălesc… că am fost membru al partidului național-țărănesc”. Cei din jur au rămas împietriți. „Și ai iscălit?”, a întrebat cineva. „D-apoi ce aveam să fac?”. „Bine, tată, dar tu n-ai fost membru al niciunui partid”. „Ce contează?”, a zis el cu glas stins. În semn de solidaritate, familia a vândut casa și, la 16 iulie 1951, au pornit la drum. La Krasnogorka, tata a cumpărat o căsuță cu două odăi. Calea ferată era la 40 km distanță. Tata n-avea dreptul nici măcar să vadă trenul. La 28 aprilie 1955, a fost chemat la comendatură, unde i s-a spus că este eliberat „iz-za otsutstvia prestuplenia”. I-au dat și o spravcă, în baza căreia a primit pașaport. În el au fost introduse câteva cuvinte – i se interzicea să locuiască în orașe mari”.

Oamenii de cultură, terorizați și uciși

Ținta terorii comuniste s-a orientat și asupra intelectualității de creație, rămasă în Basarabia. Pedagogul Alexandru Oatu (1878-1940), născut în familia preotului Ioan Oatu, absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău, licenţiat al Facultății de Litere a Universităţii din Dorpot (denumirea veche a orașului Tartu, Estonia), a fost profesor la Riga și în Crimeea, iar la Chişinău a activat în cadrul Gimnaziului particular al lui Simacov. După Unire şi până la pensionare a condus Liceul „Mihai Eminescu” din Chişinău. Imediat după ocuparea Basarabiei, s-a sinucis, fiind terorizat de un ofiţer sovietic. La rândul său, Emil Gane (1906-1966), licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi, doctor în literatura slavă comparată, a fost subdirector la Arhivele Statului din Chişinău, secretar general al Regionalei Fundaţiilor Culturale Regale „Principele Carol”, redactor al ziarului „Cuvânt moldovenesc”. În perioada 1940-1955, a fost deportat pe insula Sahalin. Un destin asemănător l-a avut şi marele folclorist, pedagog şi sociolog Petre Ştefănucă, care, la vârsta de 33 de ani, în 1939, a devenit director al Institutului Social Român din regiune. Acesta a fost acuzat de „românofobie”, „fascism” şi „antisovietism”, pentru atitudinea sa categorică împotriva moldovenizării şi introducerii alfabetului rus. A fost arestat la 9 octombrie 1940, iar în aprilie 1941, după şapte luni de detenţie în închisoarea din Chişinău, Tribunalul Militar Mobil din Odesa l-a condamnat la moarte prin împuşcare, confiscându-i toate materialele ştiinţifice. După o cerere de graţiere, familia sa a fost anunțată că pedeapsa cu moartea a fost schimbată în zece ani de lagăr stalinist.

Poetul, filologul şi traducătorul Boris Baidan s-a aflat în lagărele staliniste timp de 18 ani. În condiţii misterioase a murit și renumitul compozitor Mihail Berezovschi. Tragic a fost şi destinul lui Nicolae Moroşan, savant de renume internaţional, fost director al Liceului „Mihai Eminescu” din Chişinău şi profesor al Universităţii din Iaşi, care a realizat cercetări în domeniul geografiei naturale, geologiei şi paleontologiei istorice. Pentru a-l atrage de partea lor, sovieticii i-au oferit postul de profesor la Institutul Pedagogic din Chişinău şi l-au numit director al Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală, promovându-l şi ca deputat în Sovietul Suprem al RSSM. În timpul Războiului germano-sovietic, a fost evacuat în URSS, iar în februarie 1944 a fost găsit mort la Moscova. Printre ultimii arestați au fost și scriitorul Nicolae Costenco, și poeta Sanda Lesnea.

Primele cărți de propagandă sovietică, editate cu litere rusești

Anexarea teritoriilor româneşti şi a statelor baltice impuneau autorităţile URSS să se mobilizeze inclusiv la publicarea mai multor lucrări care ar justifica politica anexionistă şi pentru a promova politica de sorginte sovietică în teritoriile ocupate. În cazul Basarabiei, lucrările se editau în grafie chirilică, deşi oficial s-a decis trecerea la alfabetul rusesc, începând cu luna februarie 1941.

O analiză cantitativă a lucrărilor editate în RSSM şi Ţările Baltice în limbile materne ale băştinaşilor, arată că, din decembrie 1940 până în mai 1941, în limba română au fost publicate doar 42 de lucrări, în comparație cu 343 în limba lituaniană, 206 în limba letonă şi 220 în limba estonă. Pe lângă faptul că lucrările apărute erau prea puţin accesibile locuitorilor Basarabiei, fiind editate în grafie chirilică, este vădită tentativa de deznaţionalizare a băştinaşilor.

Din primele zile de ocupaţie, din zona transnistreană, inclusă anterior în sfera de influenţă sovietică, au fost aduse în Basarabia mii de exemplare de cărţi, broşuri etc., editate atât în graiul transnistrean al limbii române, cât şi în limba rusă, care erau difuzate în instituţii cu titlu gratuit. Tematica acestor lucrări reflecta principalele misiuni trasate de Partidul Comunist pe teritoriile ocupate: „lichidarea culăcimii şi sarcinile lucrului de partid”, „zidirea societăţii socialiste”, „curăţarea organizaţiilor de partid moldoveneşti (1929–1930)”, „muncitorii şi ţăranii au cucerit puterea”, „organizarea alegerilor organelor de partid” etc. Toate lucrările în cauză aveau un caracter propagandistic, multe fiind transmise pentru a fi studiate lucrătorilor de partid şi preşedinţilor sovietelor săteşti.

Istoricii erau obligați să justifice anexarea Basarabiei

La indicaţia conducerii supreme a URSS, istoricii din nou-creata republică unională RSSM urmau să justifice anexarea teritoriilor româneşti de la Est de Prut şi să găsească argumente precum că locuitorii Basarabiei ar fi avut legături străvechi cu popoarele slave. Aceștia erau obligaţi să-şi publice scrierile şi în reviste ştiinţifice de circulaţie unională.

Foarte perseverent în îndeplinirea acestor comenzi a fost istoricul transnistrean Naum Narţov (1894-1978), care, chiar din primele zile ale ocupaţiei, a editat la Moscova broşura „Sovetskaia Bessarabia i sovetskaia Bukovina” („Basarabia sovietică şi Bucovina sovietică”) în limbile rusă şi română. Principala linie de subiect a cărții era „salutarea eliberării Basarabiei”. De asemenea, erau preluate articolele publicate în ziarele unionale „Pravda” şi „Izvestia” la 29 iunie 1940. Broşura a fost trimisă spre publicare la Moscova la 30 iunie 1940 și a apărut într-un tiraj de 100000 de exemplare, fiind difuzată cu titlu gratuit.

Câteva luni mai târziu, acelaşi Narţov publica un material în revista moscovită „Istorik marxist”, în care saluta din partea poporului moldovenesc „eliberarea de sub jugul boierilor români”. Cu toate că autorul s-a avântat zelos în căutarea cuvintelor pompoase la adresa sovieticilor, acest material a fost mai puţin difuzat la Chişinău.

Naum Narţov era doctor habilitat în istorie. În anii 1929–1930, a lucrat pedagog în oraşele Ananiev şi Balta. Între anii 1930 şi 1940 a activat la Institutul Pedagogic din Tiraspol, iar în 1941–1944 a fost angajat al Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS. În anii 1945–1946 a fost profesor și şef de catedră la Institutul Pedagogic din Chişinău, după care, până în 1960, a activat în calitate de colaborator ştiinţific superior la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură a Academiei de Ştiinţe a URSS.

Se publicau doar „modelele de fericire” pentru popor

O atenţie sporită se acorda educaţiei tinerei generaţii în spiritul culturii sovietice, care se identifica cu cea rusă. În acest scop, au fost traduse din limba rusă multe lucrări artistice cu caracter propagandistic. Astfel, Ion Canna a tradus romanele propagandistice „Născuţi în furtună” şi „Aşa s-a călit oţelul” de N. Ostrovski; M. Pleşca şi A. Miţul au tradus povestirea „Dubrovski” de Al. Pușkin; A. Lazareva a tradus povestirea „Pavlik Morozov” scrisă de E. Smirnov. Volumul „Povestiri din Borislav” de I. Franko, scris în ucraineană, a fost tradusă de L. Cornfeld. Traducerile erau difuzate prin şcoli, fiind utilizate în timpul orelor de curs şi îndeosebi la „cursurile serale de lichidare a analfabetismului”.

În acelaşi timp, erau recunoscute şi publicate doar operele scriitorilor, care proslăveau lovitura de stat bolşevică din Rusia, socialismul, evenimentele din 28 iunie 1940 etc. Poeziile „28 iunie” și „Cântecul basarabeanului” de Leonid Corneanu, „Tinereţe” și „Ţara sovietică” ale lui Emilian Bucov, poemul „Sat uitat” al lui Andrei Lupan etc. erau prezentate cititorilor ca „modele de fericire” pentru popor.