Livia Ştefan scrie poezii scurte, dar, asemeni păsării din „O fabulă pentru când va fi nevoie”, au foarte mult sânge şi energie. Sunt atât de concentrate, încât titlurile continuă ideea în text şi chiar fac parte din poem: „ÎNTOTDEAUNA VA FI LOC pentru şi mai mult gol / pentru zgomote făcute de alţii / atât de străini încât / să nu te mai doară / pentru / scrâşnetul scaunului pe gresie…”; „VREAU un trup cald / în mormântul ăsta din piept”, „CÂND REUŞEŞTI SĂ TE SALVEZI ÎN SFÂRŞIT poţi asculta cu adevărat gălăgia / sângele care se duce dintr-o parte în alta”…
Întotdeauna am susţinut că literatura nu trebuie să aibă limite şi că scriitorul trebuie să se simtă liber şi să nu se autocenzureze. Livia Ştefan pare un astfel de scriitor, iar existemele ei îţi trimit acel fior pe care-l mai simţi când o formaţie rock cântă în faţa ta o piesă antisistem foarte puternică şi periculoasă. Eul liric al Liviei Ştefan („şi nu iert. / nu trec nimic cu vederea”) îşi trăieşte atât de intens şi de direct stările, încât probabil că-şi sperie şi iubitul, care e „omul negru care nu mai vine / clopoţelul voios care anunţă cafeaua (…) cartea nouă adulmecată de studenţii săraci în librărie / puiul de câine hrănit de copii pe furiş” şi celelalte descrieri din „tu eşti”. Poezia Liviei Ştefan e biografică şi existenţialistă, iar Giurgiul ei e un fel de Ieud al lui Ioan Es. Pop, un loc de unde a trebuit să plece şi de care trebuie să se ţină cât mai departe („am fugit din giurgiu (…) ca de mortul întins în sufragerie”). O carte de poezie care se citeşte dintr-o răsuflare, cât s-ar răci ţeava revolverului după ce l-ai folosit, o carte pe care v-o recomand cu drag.
Livia Ştefan, „Re.volver” (poeme)
Editura Casa de Pariuri Literare, 2012
(cronică de Mihail Vakulovski preluată de pe http://vakulovski.livejournal.com)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
