Recviem pentru Moscova. „Lui Vladimir Putin trebuie să-i fie foarte rușine acum. A cheltuit miliarde pentru a fi de temut, dar ajunge să fie de râs”

În Sevastopol, pentru oamenii pro-ruși, crucișătorul Moscova a fost întotdeauna puțin mai mult decât o simplă navă. Statutul de „ucigaș de portavion” a fost impregnat de scară imperială și a gâdilat ego-ul. Această navă a fost construită pentru cel de-al treilea război mondial, iar datoria ei de luptă a susținut în mod simbolic nivelul revendicărilor. Ca, din moment ce „Moscova” servește, atunci Rusia nu renunță la ambițiile sale.

Acum „Moscova” este la fund, iar rețelele sociale rusești trec prin cinci etape de acceptare a durerii. Mai întâi negare, apoi furie, acum negociere. Ei încearcă să se convingă că crucișătorul cu rachete s-a scufundat din cauza intrigilor americane. Jonglează frenetic cu versiunile, doar pentru a nu da victoria armatei ucrainene asupra propriului simbol. Dar în fața lor se află doar disperarea și acceptarea.

Cu toate acestea, nu există deloc versiuni bune ale morții „Moscovei”. O încercare de a o atribui „greșelilor echipajului” nu se potrivește bine cu imaginea „cea mai bună armată de pe continent”. Deși, acest statut este acum și destul de condiționat. Pe fundalul a ceea ce se întâmplă, toate jocurile pe computer construite pe ideea unei „invazii rusești a Europei” arată cât se poate de ridicole.

Armata rusă a amenințat că va ajunge în Canalul Mânecii, dar nici măcar nu a putut ajunge la Fastov. Ceea ce trebuia să spargă Europa nu putea să spargă nici măcar regiunea Kiev. Lui Vladimir Putin trebuie să-i fie foarte rușine acum. A cheltuit miliarde pentru a fi de temut, dar ajunge să fie de râs.

Putin nu va înceta să-și îngroape soldații pe câmpurile ucrainene

Dar acum a sosit momentul adevărului pentru președintele rus. Merge la el din anul 2000. Un fel de furcă în Dostoievski, unde se obișnuiește să se determine dacă ești o creatură sau ai un drept. Putin este ca un jucător de noroc care pariază absolut totul pe zero și acum este hotărât să nu piardă. Pentru noi, asta înseamnă doar că nu va înceta să-și îngroape soldații pe câmpurile ucrainene.

Până la 9 mai sunt trei săptămâni distanță. Este general acceptat că până la această dată armata rusă va încerca să obțină un anumit succes. Moscova a construit o religie civilă din cel de-al Doilea Război Mondial, a numit-o „Marele Patriotic” și timp de decenii și-a atras legitimitatea din această sursă. Victoria asupra nazismului a fost declarată principalul „dar”, menit să justifice tot ce s-a întâmplat înainte de război și tot ce s-a întâmplat după acesta. Din nou și din nou, guvernul rus s-a declarat moștenitorul câștigătorilor – și pe această bază a cerut concesii recunoscătoare din partea restului lumii.

Pe 24 februarie, acest cal a murit și nu va mai călări pe el. De acum înainte, Moscova moștenește nu de la învingători, ci de la învinși. La parada rusească vor veni doar cei care nu sunt stânjeniți de paralele cu Axa. Rusia își va nega până la urmă noul statut, dar este puțin probabil ca cineva să fie interesat de opinia sa.

E amuzant. De zeci de ani, Rusia a fost percepută ca centrul bunăstării de zi cu zi. Au mers la ea pentru o carieră, bani și recunoaștere. Migrația forței de muncă a servit drept „scuză” pentru aroganța și aroganța Rusiei. Excedentul bugetar rusesc a jucat rolul de „putere moale” – beneficiile prieteniei cu Moscova puteau fi calculate folosind un calculator. De acum înainte, toate acestea sunt în trecut. Vladimir Putin a transformat Rusia într-o iubită urâtă, care are și un ceas.

De multe ori încerc să înțeleg ce vor scrie manualele din Belarus despre acest război. Totul este clar la ucraineni. Și cu cele europene. Și cum își vor explica bielorușii toate aceste evenimente peste zece ani? Cum vor descrie ei statutul țării lor? Care dintre compatrioții lor vor fi considerați eroi? Ale cui nume vor fi gravate pe socluri?

Aceasta nu este o întrebare inactivă. În ultimele cincizeci de zile ne-am certat despre cum să facem distincția între vinovăția colectivă și responsabilitatea colectivă. Încercăm să înțelegem unde se termină cetățenii și unde începe regimul. Suntem supărați pe cei care, la fel ca Papa Francisc, încearcă să condamne războiul, nu pe agresorul. Și dacă Putin este perceput de noi ca o continuare a profanului rus, atunci dezbaterea dacă este posibil să se pună un semn egal între Lukașenka și belaruși continuă.

Apropo. O altă schimbare importantă are loc chiar sub ochii noștri. Geografia teatrului de operațiuni împletește estul și sudul ucrainean într-un concept național eroic. În plus față de vestul ucrainean, care a dobândit acest concept în urmă cu șaptezeci de ani. Rusia coase Ucraina la nivel simbolic cu propriile mâini – trimițând în uitare ideologemele obișnuite despre „stânga” și „dreapta”.

Războiul din țara noastră a încetat să fie doar opera armatei. Ea a devenit națională și domestică. Frontul este deținut de voluntari și antreprenori, IT și pensionari, cei care plătesc impozite și cei care trimit molozul. În încercarea sa de a dovedi falsitatea Ucrainei, Rusia a realizat din nou opusul.

Negare. Furie. Afacere. Disperare. Adopţie. Nu este vorba doar despre reacția Moscovei la catastrofa „Moscova”. Este vorba și despre reacția Rusiei la catastrofa din Rusia. Acum cincizeci de zile, țara asta stătea pe scara rulantă care o dă jos. Și niciun cuvânt nu va schimba traiectoria acestui traseu.

Generația noastră va scrie memorii excelente.

Pavel Kazarin