Chiar dacă hala era foarte mare și geamurile de câțiva metri înălțime erau deschise, oricum în interior era o căldură greu de suportat. Atunci când ne apropiam de cuptorul unde „fierbea” sticla, pe frunte curgeau șiruri de sudoare, pielea parcă ardea, iar când încercai să-ți tragi aer pe nas, aveai impresia că se aprind nările. În afară de căldură, angajații din fabrică trebuie să suporte și sunetul pe care îl emană mașinăria gigantică. În primele secunde după ce am intrat, am avut impresia că-mi crapă timpanele de la zgomot. Muncitorii deja se înțeleg între ei prin semne.
„La început pare că sunetul este foarte puternic, dar după ce lucrezi aici o perioadă nu te mai deranjează practic deloc. Cu temperatura ridicată este exact același lucru. În schimb, iarna nu înghețăm de frig”, susține amuzată Raisa, o femeie care muncește la fabrica de sticlă mai bine de 40 de ani. Ea avea grijă ca muncitorii să încarce borcanele din hala de producere și să le transfere în depozit. Până a ajunge aici, produsele trec un traseu impresionant.
Procesul de producție a sticlei ni l-a explicat Valeriu Meșca, directorul fabricii. Îmbrăcat în cămașă, pantaloni la dungă și încălțat în pantofi, șeful întreprinderii nu s-a sfiit să pășească chiar și prin locurile unde căldura era practic insuportabilă. El tot a recunoscut că este foarte cald în interiorul halei, însă ne-a asigurat că angajații primesc toate adaosurile la salarii, în ceea ce privește condițiile nocive de muncă. De căldura insuportabilă și zgomotul puternic am uitat imediat când am văzut cum „sunt turnate” borcanele – o adevărată artă.
Sticla se obține după ce un amestec special este topit la 1500 de grade
De la directorul întreprinderii am aflat că drumul sticlei începe atunci când în șarga (rocă sedimentară compusă din carbonat de calciu și argilă, de culoare cenușie) ajunge în două buncăre, care și dau start întregului proces. Sticla propriu-zisă se obține prin topirea la 1500 de grade a unui amestec format din nisip, sodă, feldspat şi calcar. După ce se formează pasta de sticlă, aceasta ajunge în mașini automate, iar într-un final se obține produsul dorit.
După ce am urmărit procesul de topire, am mers să vedem cum funcționează sistemul de control al procesului de ardere al cuptorului. Într-o încăpere relativ mică, erau două persoane și trei ecrane, de unde ei analizau cum merg lucrările. Pe unul dintre ecrane erau imagini în regim online cu tot ce se petrece în interiorul cuptorului. Tot aici am vorbit și cu tehnologul principal al întreprinderii, Nadejda Carimovna.
Ea muncește la această fabrică deja de 39 de ani și cunoaște, nu din auzite, ce înseamnă să produci sticlă cu un utilaj învechit. „La început noi lucram manual, era mai multă muncă fizică. Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, au apărut tehnologii noi. Acum putem vedea imediat când ceva se defectează, iar înainte acest lucru era imposibil. Monitorizăm situația 24 din 24 de ore”, subliniază specialista.
Nadejda Carimovna, tehnologul principal al fabricii de sticlă
Borcanele moldovenești ajung în 26 de țări
Din 2006, de când rușii au pus embargo pe vinurile moldovenești, au avut de suferit și producătorii de sticlă din R. Moldova. Valeriu Meșca spune că de atunci a înțeles că întreprinderea pe care o conduce trebuie să se reorienteze către piața europeană. Prin urmare, în prezent sticla de la această fabrică este exportată în 26 de țări.
Fabrica de Sticlă din Chișinău produce o gamă largă de produse. Capacitatea de producere este de 40-60 tone de produse de sticlă pe zi pentru fiecare mașină, iar acestea sunt trei la număr. În ziua când noi am mers acolo, una dintre mașini producea borcane mici pentru un agent economic din Italia. „Comanda este de 50 de mii de unități și va fi gata în 3 zile”, ne-a mai comunicat șeful întreprinderii.
După ce borcanele capătă forma inițială acestea intră într-un alt cuptor, unde sunt răcite treptat, ca să nu crape la prima atingere. Acestea trebuie aduse treptat de la 900 la 60 de grade, iar procesul de răcire durează aproximativ două ore.
„Europenii au cerințe mari, iar noi trebuie să corespundem”
Înainte ca produsele să ajungă în depozit, câteva persoane responsabile, în frunte cu directorul pe producție Nicolae Rotari, au grijă ca acolo să nu se strecoare borcane uzate. „Multă producție de aici ajunge peste hotare, de aceea trebuie să fim foarte atenți la fiecare unitate. Europenii au cerințe mari în ceea ce privește calitatea, iar noi trebuie să corespundem ca să rămânem competitivi pe piață”, susține specialistul.
După ce borcanele sunt verificate, acestea ajung în secția de împachetare, unde sunt îmbrăcate cu o husă de peliculă. Ulterior, ambalajul este termo-contractat, după care se întărește și producția poate fi transportată în orice colț al lumii.
O altă încăpere, mică, dar extrem de importantă, este laboratorul de încercări. Aici ajung câteva exemplare de borcane, care sunt verificate dacă corespund standardelor prestabilite. „Probele sunt luate din oră în oră sau chiar din 30 în 30 de minute”, susține Svetlana, una dintre laborante.
La Fabrica de Sticlă din Chișinău lucrează 540 de persoane, iar salariul mediu pe instituție a fost anul trecut de 6100 lei. În 2014, întreprinderea a avut un profit net de peste 10 milioane de lei.
În prezent, în R. Moldova avem trei fabrici de sticlă. Două sunt în Capitală, iar una în raionul Florești. Cea de-a treia, deja de câțiva ani, și-a sistat activitatea.
Istoria sticlei a început în urmă cu 3400 de ani. Aceasta a fost inventată de egipteni. Sticla poate fi reciclată la infinit, fără să se piardă din cantitatea ei. Reciclând, se reduce cantitatea de sticlă care ajunge în gropile de gunoi. Pentru că este inertă, nu produce daune directe mediului, însă va rămâne acolo pentru totdeauna.
