Soţul îmi trimite bani o dată la trei luni, iar altă sursă de venit nu avem. Aici în sat toată lumea are vaci. Cine ţine una, cine are două, trei sau patru. Alţii mai au oi sau capre. Aşa mai facem şi noi un ban, că banii nu sunt de primă necesitate, dar fără ei nu faci nimic, nici din casă nu poţi ieşi”, povesteşte necăjită Valentina Cotorobai, o săteancă din Salcia, comuna Botnăreştii Vechi, în timp ce ne îndreptăm spre toloacă, acolo unde seceta a transformat iarba în scrum.

Cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii trişti şi îngrijoraţi, astfel ne-a întâlnit la poartă Valentina Cotorobai, mamă a trei copii din satul Salcia, un sătuc din comuna Botnăreştii Vechi, raionul Anenii Noi, unde locuiesc mai puţin de 200 de oameni şi în care, în lipsa unor locuri de muncă, au ca principali aliaţi în lupta cu sărăcia vacile. Ele sunt principala sursă de hrană, dar şi de venit.

Accidentul care a schimbat viaţa întregii familii

Valentina este o femeie extraordinară, puternică şi muncitoare, în ciuda greutăţilor şi a dramei pe care i-a fost dat să le trăiască. În urmă cu şapte ani, unul dintre cei trei copii ai săi a suferit un accident la coloană, iar de atunci munceşte din zori şi până târziu în noapte ca să-şi întreţină familia şi să-i ofere tratamentul corespunzător fiului ei. „Gicu este invalid de gradul I, a căzut de pe scară când avea 17 ani. Prea multă vreme a trecut până i-au făcut operaţie. Noi am stat la spital trei zile la Aneni, apoi încă două la Chişinău şi abia pe urmă i-au făcut operaţie. Poate dacă era operat imediat mai existau şanse de recuperare”, îmi spune cu ochii în lacrimi Valentina. Cei doi soţi au încercat să-şi trateze băiatul peste hotare, au trimis pachetul de acte la spitale din Moscova şi Italia, însă, pentru că nu au bani ca să-l ducă la clinică pentru investigaţii, încearcă măcar să-i facă viaţa mai uşoară acasă, creându-i posibilitatea de a se deplasa prin curte şi casă. Iar cum soţul este plecat la muncă tocmai în Magadan, Rusia, pentru a face un ban, iar bani îi trimite doar o dată la câteva luni, singura modalitate de supravieţuire pentru familia Cotorobai este să muncească pământurile şi să îngrijească vacile.

Schimbă brânza pe toate cele necesare

„Băiatul cel mai mare lucrează la Chişinău, fata învaţă la universitate, iar al treilea, Gicu, mă ajută cu ce poate pe lângă casă. Dar eu am grijă de gospodărie. Întrucât păsări nu pot vinde, căci acestea abia îmi ajung să-mi hrănesc familia, iar porci nu am cu ce ţine, vacile rămân unica noastră scăpare”, povesteşte femeia. Chiar dacă în fiecare zi la 5 dimineaţă trebuie să fie deja în picioare ca să reuşească toate treburile, iar când pleacă la piaţă cu vânzare se trezeşte la trei şi jumătate dimineaţă, femeia nu se plânge, ci doar se roagă să aibă sănătate să le poată face pe toate. „Vacile trebuie mulse, duse la păscut, păsările – hrănite, laptele trebuie prelucrat, apoi grădina şi casa trebuie puse la cale, şi seara iarăşi vacile, păsările, şi aşa în fiecare zi. Şi la piaţă nu te aşteaptă nimeni cu braţele deschise, te fugăresc toţi ba într-o parte, ba în alta. Dar ce să facem, trăim pe seama vacilor. Noi schimbăm brânzeturile pe bani, ca apoi banii să-i dăm pe ceea ce avem nevoie”, spune femeia.

Paie de anul trecut, hrană pentru la iarnă

Când am întrebat-o cum se descurcă anul acesta şi dacă natura le-a fost potrivnică şi la ei în sat, Valentina ne-a luat de mână şi ne-a dus pe toloacă, acolo unde frumuseţea naturii, dar şi urmele adânci pe care le-a lăsat seceta îţi dau fiori. Îngrijorată că la iarnă nu va avea cu ce-şi hrăni animalele, femeia ne arată lanurile de porumb uscate. „În jurul satului toate şesurile-s uscate, pământurile au rămas negre, iarba-i arsă de soare. Noi ducem vacile la păscut la vreo trei kilometri depărtare de sat, că aici nu avem cu ce le hrăni. Nici nu ştiu cum o să iasă lumea din iarna asta”, meditează în glas femeia, care stă pironită în mijlocul şesului cu ochii în zare. După care ne arată un morman de paie de anul trecut, pe care spune că le-a cumpărat pentru iarnă, la vaci. Lucerna este scumpă anul acesta şi ţăranii nu au cu ce s-o cumpere. „Cu aşa preţuri de-amu nu mai merită să mai ţii vaca, mai bine vinde-o şi ţi-i cumpăra la anul alta”, gândeşte săteanca. Cu toate acestea, Valentina spune că oamenii din sat nu se grăbesc să-şi vândă vacile, cum se întâmplă prin alte zone (vezi pag. 25), şi aşteaptă cel puţin până la toamnă, când poate vor mai creşte preţurile de comercializare a cărnii.

Deşi pare de necrezut că în mileniul trei singura posibilitate de a face faţă sărăciei şi de a-şi hrăni familiile este creşterea vacilor, Salcia, acest sat micuţ, ne demonstrează încă o dată că realitatea este mult mai dură decât se vede de undeva, de la înălţimea unor fotolii ale funcţionarilor de stat.

Gheorghe Cotorobai
Pentru persoanele cu dizabilităţi viaţa este foarte grea la ţară. Nu poţi să te duci la magazin, pentru că nu sunt rampe pe care să mă pot deplasa, şcoală nu avem, servicii nici atâta, drumurile sunt proaste. Când vine iarna, nu mai poţi ieşi din casă. Cum nu avem locuri de muncă în sat, ca să supravieţuiască lumea aici îi nevoită să ţină animale, altfel ar muri de foame.