REPORTAJ: „Princessa Elena” – admirată în Moldova, neobservată în Turcia

În ajunul alegerilor din 5 aprilie 2009, când a fost deschisă cursa maritimă Giurgiuleşti – Chişinău – Giurgiuleşti, în barul navei „Princessa Elena” a intrat un bărbat cărunt. Deşi nu era pasager, s-a aşezat la o masă, unde a zăbovit puţin. Chiar dacă mai mult tăcea, a rămas şi astăzi în memoria barmanilor din echipajul ucrainean al vasului. Ei spun că încă nimeni nu le-a murdărit în asemenea hal covoarele cu papucii ca acel necunoscut. Pe urmă i-au aflat şi numele: Voronin… Cu aceeaşi navă, la 2 mai 2011, cu ocazia relansării cursei, un grup de jurnalişti moldoveni au plecat în Turcia. Acolo unde, ca şi la noi, toată ţara se pregăteşte de alegeri. Acolo unde, spre deosebire de noi, toţi îl iubesc pe premierul Tayyip Erdogan, indiferent de partidele pentru care vor vota la parlamentarele din 12 iunie… 

„Princessa Elena” a aşteptat să pornească din portul Giurgiuleşti până la venirea unui grup de turişti ucraineni şi ruşi, care întârziau. Şi care, din câte am aflat mai târziu, reprezentau marea parte a pasagerilor croazierei. Nu ştiu cum au fost cazaţi ceilalţi, însă noi, jurnaliştii, trecând controlul vamal şi predând paşapoartele la intrarea în navă, am fost repartizaţi frumuşel câte patru şi conduşi la primul nivel al vasului. Acolo ne-au cazat, fiecare grup în parte, în cabine cu câte patru paturi instalate în acelaşi perete. Cei care nu puteau să urce pe paturile de sus aveau la dispoziţie, pentru orice eventualitate, şi câte o scară. Noi ştiam că există şi cabine de lux şi din alea cu două paturi, dar astea erau deasupra noastră. 

Milionari, miliardari, lăcătuşi şi compot…

Pe la ora 21.00, „Princessa Elena” a ieşit din port cu 117 pasageri, plus 40 de membri ai echipajului, fluturându-şi mândră pe „coadă” drapelul statului african Siera Leone. Ne pregăteam să admirăm Delta Dunării, dar mai întâi am văzut inscripţiile de pe pereţii navei. Erau în rusă, engleză, chineză, spaniolă şi alte limbi nedescifrabile. Nimic în română. Dar nu-i bai, fiindcă vasul nu e proprietatea statului nostru şi atât echipajul, marea parte a pasagerilor, cât şi proprietarul navei erau ucraineni. Portul Giurgiuleşti îl închiriază de la o firmă ucraineană cu câte 45 de mii USD pentru o cursă. „Princessa Elena” are două motoare, care consumă câte 130 l de motorină pe oră. Preţul unui bilet variază de la 350 până la 1500 de dolari, capacitatea vasului fiind de 230 de locuri. Venitul anual al părţii moldave de la exploatarea navei este de şase milioane de dolari, dintre care două milioane ajung în bugetul de stat. Fireşte, banii sunt adunaţi şi din transportarea mărfurilor, aşa cum „Princessa Elena”, la cei 21 de ani ai săi, este în stare să încarce 350 de tone de mărfuri.

Însă, ghinion, n-am mai văzut Delta. Pentru că înnoptase. În schimb, am aflat că printre selecţii pasageri de la nivelele superioare sunt câţiva milionari şi doi miliardari, cu unul dintre care mai că ne-am încăierat. Spre noapte, când se ciupise la bar şi aflase de la cineva dintre noi că suntem din Chişinău, miliardarul a exclamat: „Moldova e un fleac!”… Aşa cum demnitatea noastră e mai scumpă decât miliardele lui, am vrut să ne apărăm, dar bunul Dumnezeu l-a ocrotit, luminându-i mintea să se retragă în cabină. De unde n-a mai ieşit… Cel puţin noi nu l-am mai văzut de atunci. În rest, lumea din jurul nostru era OK. Unii pasageri credeau că noi, jurnaliştii, suntem lucrători tehnici, deoarece ne aflam la nivelul inferior al vasului. Într-o seară, o femeie dintr-un salon de lux a coborât în camera unor colegi de-ai noştri şi i-a întrebat aprinsă de ce nu are zăvor la baie… Când băieţii i-au răspuns că habar nu au, doamna s-a supărat: „Ce fel de lăcătuşi sunteţi voi, dacă nici nu vă pasă?”.

În schimb, mâncărică bună-bună, compot şi echipaj prietenos! După o zi şi o noapte pe mare, în care neiniţiaţii în astfel de călătorii se clătinau palizi şi bezmetici pe corabie, alţii preferau să doarmă, iar eu mă ţineam de toţi pereţii ca să nu mă ruinez, iată-ne ajunşi în strâmtoarea Bosfor. Aici – o frumuseţe de-ţi lua minţile şi care o ameţise atât de mult pe o ucraineancă, încât aceasta îmi ţipa la ureche: „I love Istanbul! Ye-e-e-s!”. În cele din urmă, am ancorat în portul Karakoy din strâmtoare, unde „Princessa Elena” s-a transformat neîntârziat în săraca Ilenuţă, fiind cel mai minuscul şi neobservat vas alături de uriaşele corăbii străine. Ne-a atras atenţia, îndeosebi, giganticul vapor olandez „New Amsterdam”, pe care călătoreau zece mii de pasageri.

Moldovenii din Turcia au salarii de 500-1000 USD

De credeţi că turcii sunt oameni răi – greşiţi amarnic. Mai degrabă vă aflaţi în mreaja unor idei preconcepute. Chiar la ieşirea din port, când vânzătorul dintr-un magazin a aflat că-s din Moldova, m-a întrebat zâmbind discret: „De ce voi nu ne iubiţi?”… Mai târziu, hoinărind prin raionul Laleli University, unde moldovenii mişună şi unde staţionează autocarele de la Chişinău, am observat pe o uşă inscripţia cu denumirea unei companii aviatice din RM. Am intrat şi acolo l-am cunoscut pe Jercan Karataş, şeful firmei turistice „Cangal”. Am discutat cu el despre toate, dar nu pot să uit următoarea lui frază: „Când mă duc în Rusia sau altă ţară, spun cu mândrie: „Îs turc!”. Numai în Moldova mi-e ruşine să recunosc… La voi, odată ce află că-s turc, lumea mă ocoleşte…”. 

Jercan Karataş

Firma lui Jercan Karataş le propune turcilor din Istanbul bilete de avion spre Chişinău. Lucrează în această direcţie de zece ani şi spune că-i iubeşte pe moldoveni chiar de când i-a cunoscut. „Nici nu ştiam că există Moldova, când, după căderea URSS, mă aflam în Ucraina. Acolo am întâlnit nişte moldoveni care mi-au spus că ar vrea să cumpere haine din Turcia şi să le vândă apoi acasă. Prin ei, v-am cunoscut ţara”, îşi aminteşte Jercan. El susţine că ai noştri, de regulă, muncesc la Istabul prin magazine, unde se interesează care sunt cele mai cotate mărfuri pe piaţă, învaţă cum să pornească o afacere şi se întorc în Moldova. În weekenduri, ne asigură Jercan, avioanele spre Chişinău sunt pline de angrosişti şi haine procurate de aceştia. La magazine, moldovenii câştigă circa o mie de dolari pe lună, pe când cei care fac menaj în casele turcilor avuţi ridică lunar vreo 500-600 USD. Problema primordială a acestor oameni este obţinerea şederii legale în Turcia. La intrare în ţară, ei primesc viză turistică pentru o lună. Dacă depăşesc acest termen, sunt amendaţi, întorşi acasă şi li se interzice să mai intre în Ţară Semilunii timp de jumătate de an. Iar cei care refuză să achite amenda sunt deportaţi şi primesc interdicţia de a intra în Turcia pentru o perioadă de cinci ani. 

„Moldova nu e săracă, ci flămândă”

Dar mult mai dificile sunt piedicile în calea turcilor care doresc să viziteze R. Moldova. Prima este problema vizelor moldoveneşti, care sunt cele mai scumpe, preţul lor ridicându-se la 65 de euro, în comparaţie cu cei 50 USD ceruţi până nu demult de Rusia şi 70 USD solicitaţi de Ucraina. Numai că turcii şi ruşii au renunţat la regimul de vize acum trei săptămâni, iar, în scurt timp, exemplul va fi preluat şi de ucraineni. „Doar Moldova insistă în continuare să avem vize. În Turcia trăiesc 74 mln. de oameni şi oare nu sunteţi interesaţi să înlesniţi accesul pentru turiştii noştri, care ar putea să vă cumpere cele mai bune vinuri şi să investească bani economia voastră? Pentru că Moldova nu e săracă, ci flămândă…”, ne întreabă Jercan Karataş.

O altă mare problemă cu care se confruntă practic toţi turcii veniţi în Moldova şi care ne pune ţara într-o lumină negativă, este corupţia. Odată ajunşi la Chişinău, turcii sunt storşi de bani. Spectacolul începe neapărat cu vama şi continuă cu poliţia şi alte instanţe. Şi Jercan a avut o firmă la Chişinău, pe care spune că a lăsat-o baltă după ce s-a pomenit atacat de controale interminabile şi de amenzi usturătoare. „Amenzile astea de mii de dolari erau obţinute prin şantaj şi luate în numerar. După ce le plăteam poliţiştilor, seara, îi întâlneam la bar, chefuind. În loc să vă respectaţi turiştii şi investitorii, voi îi alungaţi din ţară…”, ne dă replica turcul.

Moldovenii nu mai vor acasă, iar turcii visează la Moldova


Mariana Bârsan şi Camil Şen

Mariana Bârsan din s. Palanca, r-nul Călăraşi, s-a născut într-o familie săracă şi uneori a dus şi foame. Din lipsă de bani, părinţii n-au putut s-o trimită la învăţătură şi Mariana s-a mulţumit cu nişte cursuri de bucătăreasă. Acum şase ani, a plecat la o prietenă din Istanbul, unde l-a cunoscut pe cel care i-a devenit soţ, Camil Şen. Au şi o fetiţă-minune, pe nume Ana. Mariana recunoaşte că nu-şi iubeşte deloc ţara şi că urăşte moldovenii, pentru că beau mult şi nu lucrează. „În Turcia nu poţi să umbli flămând şi dezbrăcat. Din acest motiv, nu mai vreau acasă”, adaugă moldoveanca. La rândul său, Camil Şen zice că e îndrăgostit de Moldova şi vrea să se stabilească la noi în ţară. El a cumpărat la Palanca câteva cote de pământ, pe care a sădit nuci, şi le poartă dorul zi de zi. De aceea, peste trei ani, după ce Mariana va obţine cetăţenia turcă şi îşi vor înregistra căsătoria şi în Moldova, nevastă-sa ar putea să cedeze de dragul… livezii. „Eu vreau să trăiesc la Palanca, să mai cumpăr câteva cote şi să lucrez pământul”, ne explică Camil, dar vorbeşte cu regret despre umilinţa la care sunt supuşi turcii în RM: „Plecam odată la Chişinău, când Mariana era acasă. Avionul nostru aterizase în acelaşi timp cu altul. Pasagerii celeilalte nave au trecut vama imediat, iar nouă ne-au desfăcut toate genţile. Îi duceam soţiei nişte măsline, pe care vameşii mi le-au luat. M-au zis că mi le întorc doar în schimbul a 10 euro. Am plătit.” 

Marina Topal

Marina Topal din Comrat locuieşte şi face afaceri la Istanbul de 17 ani. Ea spune că, plecând acasă, speră întotdeauna să găsească vreo schimbare spre bine, dar totul rămâne pe vechi… „Dacă ai o problemă în Turcia, să fii femeie sau bărbat, vei găsi oricum un sprijin. Numai unul din zece turci ar putea să nu-ţi vină în ajutor. Pe când în Moldova, care se ţine pe picioare numai datorită banilor noştri, a celor care am venit aici ca să supravieţuim, îşi bate joc oricine de noi. Cel mai dureros e faptul că vameşii noştri îşi umilesc propriii concetăţeni. Ei devin dezgustători când îţi apar în faţă cu întrebarea: „Ce, nici 25 de dolari nu ai? Tu doar ai făcut bani acolo!”. Marina este convinsă că vina pentru corupţia din vamă o poartă statul. 

Erdogan a nimicit corupţia în Turcia

Într-o seară, când beam o bere în portul Karakoy cu Sandu Tarlev, cameramanul TIMPULUI, am fost martorul unei întâmplări ce mi-a arătat adevărata deosebire dintre autorităţile moldovene şi cele turceşti. S-au apropiat doi tipi, care ne-au salutat în rusă şi ne-au întrebat ce mai facem. Am crezut că-s pasagerii altui vas şi am intrat în vorbă, ca să aflăm la urmă că, de fapt, cei doi sunt poliţişti. Niciunul nu ne-a întrebat câţi bani avem, nici de ce bem bere într-un loc public. Dimpotrivă, au surâs şi ne-au spus că ţara noastră e foarte frumoasă. Crezând că ne mint, noi am fost cei care i-am rugat să se legitimeze. Şi ei ne-au ascultat, arătându-ne veseli şi pistoalele… Ne-au explicat că mulţi poliţişti turci poartă haine civile ca să nu fie recunoscuţi de către infractori. I-am invitat la o bere şi au acceptat cu plăcere. E adevărat că au băut ceai. Când am vrut să achităm, s-au supărat: cum, adicătelea, să ne cheltuim noi, care le suntem oaspeţi? Unul dintre ei ne-a şi condus până la navă. Ne-a povestit că este şi fotograf. Iar la despărţire ne-a rugat să facem câte o poză, ca amintire… 

Destul de interesantă este şi situaţia politică din Turcia. Graţie reformelor sale, premierul Recep Tayyip Erdogan, reprezentant al Partidului Justiţie şi Dezvoltare, aflat la putere, se bucură de sprijinul şi admiraţia opoziţiei. Membrii altor partide înscrise pentru scrutinul din 12 iunie ne-au asigurat că vor vota pentru formaţiunile lor, însă ar fi foarte bine ca la cârma ţării să rămână Erdogan. În afară de faptul că a stârpit corupţia, băgându-i la răcoare, fără excepţie, pe toţi mafioţii cu influenţă, premierul a uimit lumea prin noul său proiect de construcţie a unui canal navigabil între Marea Neagră şi Marea Marmara. Acesta va diviza Istanbulul în două peninsule şi o insulă, divizând traficul naval aglomerat din Bosfor. Canalul va avea o lungime de 50 km, o lăţime de 150 m şi o adâncime de 25 m, preluând un trafic de 160 de nave pe zi, inclusiv petroliere. „Turcia are voinţa de a transforma acest proiect în realitate. Istanbulul este singurul oraş din lume traversat de mare. Acest proiect va face ca Istanbulul să devină un oraş străbătut de două mări”, a declarat premierul turc.

40 de tone de haine şi 20 de moldoveni

Peste trei zile, ne întoarcem acasă. „Princessa Elena” întârzie din nou, fiind încărcată cu 40 de tone… de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cel puţin aşa ne-a spus mecanicul vasului. Când am ieşit în larg, era noapte şi Istanbulul îşi lua rămas bun de la noi, scânteind în lumini. Tot noaptea am trecut prin Delta Dunării, numai că aici nu era nicio lumină. Un întuneric cumplit ne prevestea că suntem tot mai aproape de Moldova. La Giurgiuleşti, n-am putut părăsi navă decât după turiştii străini. Şi abia atunci, în vamă, am înţeles câţi moldoveni suntem: în afară de noi, cei 18 jurnalişti, mai erau două tinere.

Privită de departe, pe cât de minusculă părea „Princessa Elena” în portul Karakoy, pe atât de falnică şi graţioasă se arăta la Giurgiuleşti. Am pornit pe la casele cui ne are, ieşind şi intrând în gropi pe la hopuri, zgâlţâindu-ne continuu. După o excursie memorabilă, o asemenea experienţă e strict utilă pentru fiecare, ca să revină la realitate. Apropo, ministrul Transportului şi Infrastructurii Drumurilor, Anatol Şalaru, a promis că, în acest sens, situaţia se va ameliora. Potrivit oficialului, în scopul relansării portului, se lucrează la reabilitarea sectorului de drum Chişinău – Giurgiuleşti, anul curent efectuându-se lucrări de reparaţie pe traseul Comrat – Ciumai.

În acest an, cursa Giurgiuleşti – Istabul – Giurgiuleşti este efectuată săptămânal. „Princessa Elena” va porni la drum în fiece zi de luni.