În perioada 28 august 1940 – 22 iunie 1941, teritoriul canonic al acestei mitropolii şi al Arhiepiscopiei Chişinăului a fost anexat de către Biserica Ortodoxă Rusă (BORu). Autorităţile comuniste au introdus funcţia de împuternicit al BORu pentru supravegherea cultelor în RSSM, care avea sarcina de a întreţine legătura dintre biserica locală şi conducerea moscovită. Iar în toamna lui 1940, Moscova l-a trimis la Chişinău pe episcopul Alexii de Tula. Acesta a dat imediat dispoziţie ca slujbele să fie oficiate în limba rusă, iar sărbătorile să se ţină după stil vechi. Activitatea sa reducându-se la viaţa liturgică, PS Alexii a rămas la Chişinău până pe 24 ianuarie 1941, când tot sovieticii l-au arestat.

Represiunea religioasă din Basarabia în anii 1940-1941

În scurt timp după ocupația sovietică a teritoriului românesc de la Est de Prut, Mitropolia Basarabiei a fost desfiinţată. În perioada 28 august 1940 – 22 iunie 1941, teritoriul canonic al acestei mitropolii şi al Arhiepiscopiei Chişinăului a fost anexat de către Biserica Ortodoxă Rusă (BORu). Autorităţile comuniste au introdus funcţia de împuternicit al BORu pentru supravegherea cultelor în RSSM, care avea sarcina de a întreţine legătura dintre biserica locală şi conducerea moscovită. Iar în toamna lui 1940, Moscova l-a trimis la Chişinău pe episcopul Alexii de Tula. Acesta a dat imediat dispoziţie ca slujbele să fie oficiate în limba rusă, iar sărbătorile să se ţină după stil vechi. Activitatea sa reducându-se la viaţa liturgică, PS Alexii a rămas la Chişinău până pe 24 ianuarie 1941, când tot sovieticii l-au arestat.

Primele biserici închise

Întrucât Chişinăul era centrul vieţii politice din RSSM, bisericile de aici au avut cel mai mult de suferit. Numai în primele patru zile de ocupaţie (28 iunie–1 iulie 1940), au fost deposedate de bunuri capelele de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultatea de Teologie, Seminarul Teologic, Liceul Eparhial de Fete, Liceul „B. Petriceicu Hasdeu”, Liceul „Al. Russo”, Şcoala Normală de Băieţi, Liceul „Regina Maria”, Facultatea de Agronomie, Liceul Militar „Regele Ferdinand”, Azilul de bătrâni „Sfântul Alexandru”, Penitenciarul Central, Şcoala Naţională de Viticultură, Azilul „Cavaldji”, Casa Copilului, Ospătăria Săracilor din Piaţa Nouă, nr. 20, cele trei biserici militare, Biserica grecească. Clădirile jefuite au fost transmise în folosinţa statului.

Mai târziu, pe 29 decembrie 1940, a fost închisă Biserica „Alexandru Nevskii” din Chişinău. Pe 15 ianuarie 1941, aceeaşi soartă a avut-o Biserica de pe lângă închisoarea din Bălţi. Pe 12 aprilie au fost închise Biserica de pe lângă Spitalul Costiujeni şi Biserica „Sfântul Nicolae” din Chişinău, iar pe 29 aprilie – Biserica „Bunavestire” din Capitală. Ziua de 25 martie 1941 a fost fatală şi pentru Mănăstirea Condriţa.

De fapt, în perioada primei ocupații sovietice, în Chişinău au funcţionat doar trei biserici ortodoxe. Din cele şapte lăcaşe sfinte din Bălţi, trei au fost închise, iar una a fost transformată în sală de teatru. Clădirea bisericii din Cahul a fost transformată în muzeu.

O soartă la fel de crudă au avut-o şi celelalte confesiuni. În 1941, au fost închise Sinagoga Mare din Nisporeni, Sinagoga nr. 6 din Bender, Sinagoga „Averbuh” din Soroca şi Biserica Grecească din Chişinău. Totodată, casele de rugăciuni ale baptiștilor din satul Larga, Bălăsinești și Corjeuți, precum şi casa de rugăciuni a stundiștilor din s. Tatar-Copceac, r-nul Taraclia, au fost transformate în cluburi. Bisericile închise au fost calificate drept nerentabile.

„Casa pionierului roşu”

Tot în timpul primei ocupaţii sovietice, pentru prima dată în istoria Basarabiei, s-a înfăptuit profanarea bisericii şi mormintelor, ceea ce a reprezentat un sacrilegiu. Ostaşii sovietici îşi permiteau să intre prin biserici cu capetele acoperite, să fumeze aici sau chiar să fluiere. Pe biserica de pe str. Bulgară din Chişinău a fost arborat drapelul roşu. Culmea a fost profanarea mormântului episcopului Atanasie Parhomovici de Novocerkask, mort în 1909. Comuniştii l-au deshumat și au luat din sicriu engolpionul de aur împodobit cu diamante, crucea şi alte odoare scumpe, lăsând coșciugul de metal pe o grămadă de gunoi din grădina Mitropoliei, iar oasele le-au aruncat într-o groapă cu murdării. Ulterior, preotul Efrim Tighineanu, împreună cu clerul oraşului, a adunat osemintele în raclă și le-a îngropat. În același timp, la Bălți, un grup de ostași ai Armatei Roșii au forţat intrarea în subsolul bisericii şi au deschis sicriele răposaţilor. Aflându-se în stare de ebrietate, comuniștii Gribkov și Gapenko au furat din Mănăstirea Hâncu porci și vaci. Iar NKVD-istul Koseacenko a ameninţat enoriaşii de la Mănăstirea Călărași că îi va duce în Siberia.

Și autoritățile locale au dat dovadă de un comportament inadecvat. Milițianul din s. Horodiște, r-nul Ocnița, a intrat în altar în timpul slujbei și l-a somat pe preot să se prezinte la miliție. Învățătorul Chilemciuc din s. Telița, r-nul Bender, a legat o cruce la gâtul unui câine, căruia i-a dat drumul prin sat, strigând ironic: „Uitați-vă, popa fuge”.

În ziua de Ispas 1941, la Mănăstirea Frumoasa a avut loc un spectacol oribil. Sovieticii au adus câteva perechi de boi şi, legând de ei Troiţa din mijlocul curţii, au smuls-o din pământ, călcând-o şi scuipând-o alături de veşminte preoţeşti, icoane şi alte obiecte sfinte. Mai târziu, au fost găsite costume de teatru cusute din veşminte de la Capela Mitropolitană, unde a fost deschisă „Casa pionierului roşu”.

I-au tăiat limba și urechile și i-au dat foc

Fiind conştienţi de pericolul la care se expun în URSS, unde religia era în afara legii, 487 de clerici din cei 1013 care existau la acea dată în Basarabia, împreună cu familiile, au fugit peste Prut. Alţii au încercat să supraviețuiască în noile condiții, acceptând să treacă sub auspiciile BORu. Alții s-au concediat sau, nefiind în stare să achite impozitele, și-au schimbat profesia. Puțini au fost cei care au făcut eforturi considerabile pentru a-și păstra parohiile.

Astfel, în primul an de ocupație sovietică, multe fețe bisericești au fost persecutate și chemate pe timp de noapte la interogatorii interminabile. Preotul Vasile Taban din s. Lozova spunea că a fost întrebat zile în șir de ce fiii săi au rămas în Regat. Iar Alexandru Stroevici, cântăreț în biserica din s. Grozești, își amintea că era invitat în toiul nopții la sovietul sătesc, unde i se cerea socoteală de ce protoiereul I. Drajenschi, plecat peste Prut, îi trimitea scrisori.

Unii clerici erau umiliți, fiind apoi omorâți. Protoiereul Dumitru Croitoru din Ceadâr-Lunga a fost văzut pe 28 iunie 1940, fiind escortat de patru cetățeni cu revolvere și silit să poarte un steag roșu, după care a fost executat. Preotul V. Crițchi din s. Colicăuți, județul Hotin a murit de frig în timp ce era impus să curețe zăpada de pe șoseaua Cernăuți-Hotin. Preotul Ioan Maleavin, paroh al s. Logănești, județul Lăpușna, a fost dat afară din casă în ziua de Paști a lui 1941. Casa i-a fost ocupată de un funcționar sovietic. Din cauza persecuțiilor la care era supus, preotul Dumitru Cozubschii s-a spânzurat în anul 1940. În condiții extreme și-a găsit sfârșitul și preotul Motescu din Bender, căruia i-au tăiat limba și urechile, după care i-au dat foc în altar.

Mai mulți preoți au decedat în condiții enigmatice sau au fost deportați în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Preotul Gheorghe Mihalachi din s. Susleni, r-nul Orhei a fost învinuit că, în zilele sărbătorilor naționale românești, îndemna oamenii să-l cinstească pe Rege. El a fost condamnat la 10 ani de GULAG. Aceeași pedeapsă i-a fost stabilită și preotului Filip Mihul din Criuleni, care fusese acuzat de agitație împotriva puterii sovietice. În martie 1941, Judecătoria Supremă a RSSM i-a condamnat pe preoții Avacum Rusu, Sebastian Mârza și Vasile Bodrug la pedeapsa capitală și confiscarea averii. Alți preoți au fost învinuiți de luptă contra clasei muncitoare, de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, de activitate antisovietică. În general, pedepsele la care erau supuși aceștia variau între opt ani de detenție și împușcare.

Nemilos a fost destinul și cu studenţii teologi, majoritatea cărora n-au reuşit să supravieţuiască terorii comuniste. Aceștia au fost luați în vizor imediat după ocupație, fiind supuși unor persecuţii neîncetate. Pentru a scăpa de urmărire, cei mai mulți studenți munceau ca lucrători zileri. În situaţia în care numărul intelectualilor rămaşi pe teritoriile ocupate era extrem de redus, „Legea sabotajului” îi obliga pe aceștia să se angajeze la stat. Iată de ce mulţi studenţi teologi au fost constrânşi să lucreze ca învăţători, acceptând condiţia ca peste un an să fie substituiţi cu elemente pregătite special în acest scop.

Cu toate acestea, mulţi studenţi teologi au fost duși la NKVD, unde erau condamnaţi sau împușcați. Istoria a demonstrat apoi că persecuțiile religioase din perioada primei ocupații sovietice au fost doar un preambul la ceea ce s-a întâmplat mai târziu în timpul celei de a doua ocupații sovietice.