Deşi încă de la obţinerea independenţei sale, Ucraina a dorit obţinerea autocefaliei, anexarea Peninsulei Crimeea şi susţinerea mişcărilor separatiste din estul ţării de către Rusia, a accentuat acest proces.
După destrămarea URSS, în Ucraina au apărut trei biserici ortodoxe, care funcţionează până în prezent, şi anume: Biserica Ortodoxă Ucraineană care recunoaşte Patriarhatul Moscovei (BOU-PM), şi considerată ca fiind singura legitimă în rândul lumii ortodoxe, Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhatul Kievului (BOU-PK) şi Biserica Autocefală Ortodoxă Ucraineană (BAOU). Ultimele două nu au statut canonic, însă ca urmare a evenimentelor petrecute în Ucraina de după anexarea Crimeei, suportul pentru BOU-PM a scăzut cu peste 10 procente în ultimii ani, în timp ce BOU-PK se bucură de un sprijin tot mai crescut la nivelul societăţii.
Cum în rândul Bisericii Ortodoxe nu există o autoritate centrală precum cea a Papei din cadrul lumii catolice, Patriarhul Constantinopolului (astăzi Istanbul), este considerat „primus inter pares“, adică primul între egali, având o autoritate crescută faţă de restul patriarhilor, asigurând unitatea bisericilor ortodoxe precum şi coordonarea lor, fiind totodată singurul Patriarh care, pe parcursul istoriei, a avut dreptul de a recunoaşte autocefalia celorlalte biserici ortodoxe, prin acordarea tomosului, precum şi ridicarea la rang de Patriarh al conducătorilor acestor biserici.
Patriarhul Constantinopolului, prin persoana lui Bartolomeu I, este dispus acum să recunoască autocefalia bisericii ucrainiene, ceea ce presupune în acelaşi timp sfârşitul schismei din rândul bisericii ucrainene şi unirea BAOU cu BOU-PK, sub conducerea Patriarhiei Kievului şi a Patriarhului Filaret.
Reprezentantul BOU-PM, Mitropolitul Antoniy, a spus că biserica sa nu va recunoaşte noua biserică autocefală a Ucrainei, şi nu va colabora cu aceasta sub nicio formă, însă din ce în ce mai mulţi clerici ai bisericii ucrainene ce aparţin de Mitropolia Moscovei susţin recunoaşterea canonică a bisercii autocefale sub jurisdicţia Kievului. În marea lor parte, aceste poziţionări vin tot pe fondul crizei care a cuprins Ucraina după 2014, dar şi ca o reacţie faţă de cererile liturgice liturghice pe care Patriarhul Moscovei, Kiril le transmite preoţilor din Ucraina, care trebuie să se roage în slujbele lor pentru „eroii“ din armata rusă, poporul eliberator rus şi liderii politici ai acestuia. Acest cumul de aroganţă şi ironie, într-un context în care majoritatea ucrainenilor consideră armata rusă drept agresoare, a crescut resentimentele clerulului ucrainean faţă de Moscova.
Un dezavantaj pentru Patriarhia Moscovei îl reprezintă moştenirea sovietică, un procentaj foarte mare al populaţiei fiind atee sau nedeclarându-şi religia.
Este uşor de înţeles că ortodoxismul reprezintă un instrument al polticii externe ruse. Astfel asumarea panortodoximului de către Rusia şi încercarea de a transforma Moscova într-o a treia Romă, a fost privită de către statele din regiune ca o strategie a Kremlinului de a continua o politică imperialistă în fostul spaţiu sovietic. Proiectul Russkiy Mir, lansat în 2007 a fost menit să menţină biserica ucraineană şi cea a Belarusului sub Patriarhia Moscovei, costruind totodată bazele Uniunii Euroasiatice.
Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, sub Patriarhia Kievului reprezintă o lovitură imensă pentru Federaţia Rusă, care va pierde controlul la aproximativ 1/3 din enoriaşii săi actuali, pierzând cel mai probabil poziţia de cea mai mare biserică ortodoxă din lume, loc ce va fi preluat de către România şi Ucraina, ţări cu populaţie ortodoxă aproximativ egală. Un dezavantaj pentru Patriarhia Moscovei îl reprezintă moştenirea sovietică, un procentaj foarte mare al populaţiei fiind atee sau nedeclarându-şi religia. Conform The CIA World FactBook, doar 15-20% din populaţia se declară ortodoxă, în timp ce musulmanii ating un procentaj de 10-15%.
Mai mult, Rusia va pierde o importantă pârghie de propagandă şi soft power în Ucraina şi implicit un instrument pentru promovarea anumitor interese, precum partide şi lideri politici, în timp ce autocefalia va contribui la întărirea procesului de indentitate naţională a Ucrainei şi desprinderea sa faţă de influenţa culturală a Rusiei.
Şi pentru că tot am atins capitolul politic, nu trebuie să omitem că vorbim despre un succes extrem de important al preşedintelui Poroşenko, care dacă se va concretiza îl va poziţiona pe acesta în postura de favorit la alegerile prezidenţiale sub imaginea de eliberator şi unificator al poporului.
Autocefalia Bisericii Ucrainene se bucură şi de un puternic sprijin legislativ, parlamentul de la Kiev adoptând recent o serie de poziţii în care menţiona că întreaga creştinare a Rusiei Kievene a fost făcută prin Kiev, rol pe care mai apoi l-a preluat Moscova. Inclusiv preşedintele Poroşenko, în cadrul unui interviu televizat, a ţinut să precizeze că în anul 988 „Prinţul Vladimir a creştinat Kievul. Nu Rusia, ci Ucraina. Biserica mamă a Ucrainei este Patriarhia Constantinopolului, din punct de vedere istoric, Ucraina acţionând ca o Biserică mamă pentru Biserica Ortodoxă Rusă. Aşa au stat lucrurile, nu invers“.
Ruperea Bisericii Ortodoxe Ruse de Constantinopol ar încălca toate aceste condiţii prealabile şi ar scoate practic Biserica Rusă în afara canoanelor ortodoxe.
Vladimir Legoyda, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ruse a afirmat că autocefalia Bisericii Ucrainene ar reprezenta „o invazie brutală în teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei“ şi că „asemenea acţiuni nu pot rămâne fără răspuns“.
Biserica Rusă acuză Constantinopolul că produce o schismă ortodoxă, argumentând că doar bisericile canonice pot cere autocefalia altor biserici, motiv pentru care iniţiativa Kievului este ilegitimă. Cu toate acestea, istoria ortodoxismului arată că de-a lungul timpului Patriarhia Constantinopolului a acordat autocefalia bisericilor de acest fel, inclusiv Bisericii Ortodoxe Ruse, care, atenţie, s-a autoproclamat autocefală în 1448.
În întreaga sa istorie, Biserica Ortodoxă Rusă nu a primit tomosul din partea Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic Jeremias al II-lea proclamându-l patriarh pe conducătorul Bisericii Ruse pentru a menţine unitatea în lumea creştin-ortodoxă. Cu toate acestea, condiţiile impuse de către Constantinopol au fost acelea de pomenire în liturghiile Bisericii Ruse a Patriarhului de la Constantinopol şi de recunoaştere a acestuia ca şi cap al protosului, adică al episcopilor care conduc Sfânta Liturghie sau alte slujbe religioase.
Ori în acest context, ruperea Bisericii Ortodoxe Ruse de Constantinopol ar încălca toate aceste condiţii prealabile şi ar scoate practic Biserica Rusă în afara canoanelor ortodoxe.
Autori: Răzvan Munteanu, Daniel Cergan
Sursa: adevarul.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
