Că aceştia conduc şi vorbesc la telefon în acelaşi timp, că pun muzică execrabilă la un volum ridicat, că umplu maşinile până la refuz etc., etc. În acest context, vă propunem să luaţi cunoştinţă de „viaţa de şofer”. O să vedeţi ce probleme îi macină pe ei, cu ce dificultăţi se confruntă etc., iar titlul textului, după cum era şi de bănuit, vorbeşte despre multe.

Majorarea taxei de călătorie: 4 lei – un preţ real

Şoferul Mihai, de pe ruta 189, într-o discuţie mai pe îndelete, ne-a povestit cum vede el situaţia privind majorarea preţurilor la călătoria cu microbuzul. Atunci când se ridică un preţ, indiferent la ce, cetăţenii au o reacţie imediată şi încearcă, pentru început, să evite produsul respectiv, serviciul, marfa ş.a. Prima reacţie, fireşte, e de revoltă. Tot aşa e şi cu preţul călătoriei cu microbuzul. „Chiar dacă, să zicem, 5 sau 10 procente din pasageri vor renunţa la microbuz din cauza preţului de 4 lei, oricum, în decurs de o săptămână-două, ei vor reveni la deprinderea de a circula cu microbuzul”, ne-a asigurat Mihai.

Primăria municipiului Chişinău va accepta majorarea tarifului numai dacă toate rutele vor ajunge la un tarif comun şi rezonabil. Cel puţin, cam asta a sugerat edilul. Pe de altă parte, povesteşte Mihai, la noi îi foarte mare corupţia în transportul cu microbuzele. Conform zvonurilor care circulă, sunt duzini de rute pe care le deţin comuniştii, liberalii sau liberal-democraţii…

Circuitul banilor în microbuz

Un microbuz care are un patron cumsecade – şi dacă mai are norocul şi de un şofer de treabă – poate aduna pe parcursul unei zile o suma de o mie de lei, în cazul rutei 189. „Dacă eu adun timp de o zi 1000 de lei, ceea ce se întâmplă mai rar, din suma asta dau pe motorină 450-470 de lei”, calculează şoferul Mihai. Din aceeaşi sumă, angajatul înmânează 450 proprietarului de microbuz. „În total, iese că dau 900 de lei, iar eu lucrez, începând cu ora şase până pe la ora nouă-zece seara. Îmi rămân 100 de lei… Noi lucrăm ca robii”. Când lucrează stăpânul în calitate de şofer, îi este mai convenabil, mai economiseşte nişte bani. Însă, din suma de 400-500 de lei pe care o primeşte proprietarul microbuzului de la şofer o parte se duce pentru deservirea tehnică a maşinii, o altă parte merge ca taxă lunară pentru licenţa pe care o deţine. „Ei plătesc pe lună o taxă, iar banii merg din mână în mână, nimeni nu monitorizează circuitul lor”, menţionează Mihai.

Ca să cumperi o fişă (aşa numesc şoferii de microbuz licenţa) pentru traseul microbuzului 189 ai nevoie, în mod real, de 5000 de euro. Acesta ar fi un preţ pragmatic. Însă, pe piaţă, fişa se vinde la un preţ umflat, de 10.000 euro. „Fişa pentru ruta 184 ajunge la 18.000 de euro, pentru ruta 110 preţul atinge suma de 14 mii de euro, deoarece traseul microbuzului 110 e considerat unul dintre cele mai profitabile, în plus, maşinile de pe această rută bat câte 10-12 drumuri pe zi”, precizează Mihai. Dacă tragem o privire asupra anunţurilor de pe internet, aflăm că ruta 155 se vinde cu tot cu microbuz şi cu tot cu fişă la preţul de 20.000 de euro. Chipurile, ne asigură cei care au plasat pe net anunţul, venitul zilnic ajunge la 500 de lei.

Dificultăţile meseriei: lucrul îi mârşav şi parşiv

Pentru şoferi, cele mai complicate momente le prezintă nerespectarea de către aceiaşi colegi-şoferi a graficului de circulaţie. „E haotic. Şi asta, în primul şi în primul rând, din cauză că nu ne oprim numai în staţii. Dacă ar fi staţionările numai în locurile permise, ar fi foarte bine”, zice Mihai. Al doilea lucru complicat e fluxul intens de transport, în special în orele de vârf. „Mergi şi te gândeşti cum să scapi mai repede de ora 21.00. Microbuzul e plin şi fiecare îţi spune: opreşte aici, opreşte dincolo. Dacă nu vrei să te opreşti, se apucă de înjurat sau chiar sar la bătaie”, exclamă, cu o voce indignată şi uimită în acelaşi timp, Mihai. „La noi pe rută deja la doi şoferi le-au dezbătut dinţii şi până în ziua de azi se judecă cu respectivii pasageri. Şi asta – pentru că nu au oprit unde au vrut ei”. Să afle toţi: fiecare al doilea şofer de microbuz poate fi internat la casa de nebuni, de aceea nimeni nu vrea să se angajeze în calitate de şofer. Lucrul îi mârşav şi parşiv”.

Spre sfârşitul zilei de muncă, unii dintre pasageri urcă în microbuz în stare avansată de ebrietate. „Ăstora beţi le spun că mă costă 70 de lei să merg undeva să aduc în ordine salonul maşinii, dar îi doare în cot”. Dar câte bătăi vezi seara în microbuz! „Am avut un caz în care tot salonul maşinii mi l-au umplut de sânge. M-am pomenit că toată lumea ieşea afară şi nu am reuşit să înţeleg măcar de ce. Mi-au rupt şi husele de la scaune, şi perdelele, iar sticlele erau numai sânge”, îşi aminteşte şoferul.

Hoţi, muzică şi procese de judecată

Hoţia şi corupţia sunt două surori gemene. În cadrul acestui tip de transport, în microbuz adică, hoţia are mare succes. „Avem vreo două persoane care lucrează anume pe traseul nostru. Odată i-am observat şi i-am dus la staţia terminus să ne „lămurim”. După cum era şi de aşteptat, poliţia a fost implicată în toată povestea asta, dar ce folos, din relatările şoferilor, aflăm că aceşti hoţi apar din nou, practicându-şi meseria. „Se întâmplă mai ales pe str. Grenoble, în orele de vârf. Noi îi ştim pe toţi la faţă, dar nu ne mai atingem de ei”. De obicei, hoţii de meserie sunt tineri bine îmbrăcaţi, care, în anumite momente, au avertizat şoferii: „Vezi bine, nu-ţi băga nasul, nu e chestiunea ta. Îţi ţii volanul în mâini – ţine-l, fă-ţi bucăţica ta de pâine, căci eu, ceea ce fac, o fac încetişor şi am ieşit, tu n-ai nicio treabă”, redă stupefiat mesajul pe care l-a primit Mihai de la unul dintre hoţi. Asta dacă nu vrei să ai mai apoi probleme. S-au întâmplat cazuri în care un şofer a intrat în conflict cu respectivii „meseriaşi”, iar după aceasta, la o oră mai târzie, în parbrizul microbuzului a intrat o cărămidă…

„Da! Ascultăm muzică în microbuz şi, de obicei, nu vin plângeri la adresa muzicii. Dimineaţa toţi tac chitic în saloane. Le mai punem o muzică sau nişte noutăţi, dar ne străduim mai mult în română. Sunt băieţi care încearcă să promoveze o politică naţională, căci la noi vreo 90 la sută îs moldoveni”.

De Blajini, cea mai mare beţie din Europa e la „Sf. Lazăr”

Microbuzele de pe ruta 189, dacă unii dintre cititori nu cunosc, au la capătul traseului cel mai mare cimitir din Europa. Şoferul Mihai a ieşit la lucru în perioada de Blajini a anului trecut. „Este imposibil de lucrat. Mulţi dintre colegii mei nu vor să iasă la lucru numai de aceea că-i o aglomeraţie de neînchipuit. Când duci lume înspre cimitir mai e cum e, dar înapoi… Nu vreau să ies de Blajini nici în ruptul capului”, spune Mihai. Pe perioada Blajinilor, majoritatea dintre călători sunt beţi şi se ceartă încontinuu. „Pasagerii vomită prin maşină de la excesul de mâncare şi băutură, rup perdelele. Anul trecut, mi-au rupt şi cauciucurile de la ferestre, şi scaunele mi le-au deteriorat. Încearcă, după asta, şi intră cu ei în conflict”. Şoferii de microbuze, care circulă în zona respectivă în perioada Blajinilor cunosc situaţia în miezul ei. Unii spun că mulţi dintre oamenii care merg de Paştele Blajinilor la Cimitirul „Sf. Lazăr” o fac numai de aceea ca să se îmbete. „Şi stăpânul mi-a spus să nu ies de Blajini pe rută. Aşa-i, dacă e cel mai mare cimitir din Europa, în timpul Bajinilor, glumim între noi, se transformă în cea mai mare beţie din Europa”.