Să trăiești ca un rege

Întotdeauna mi s-a părut o urare / concluzie nepotrivită pentru cineva care vrea să și fie rege, nu doar să se numească așa. Iar zilele trecute m-am gândit cu atât mai mult la inadvertența acestei expresii. Pentru că un adevărat rege nu va avea niciodată libertatea noastră. Întotdeauna a avut mai multe răspunderi decât drepturi.

Regele Mihai I al României a trăit ca un rege în adevăratul sens al cuvântului. Și-a asumat răspunderi, a luat decizii foarte grele și și-a iubit întotdeauna poporul. Nu l-a văzut lumea nici la chefuri, nici făcând de rușine titlul pe care l-a purtat în Țară și în exil. Ținând cont de aceste aspecte, să trăiești ca un rege devine nu o binecuvântare, ci o datorie morală prea greu de îndeplinit.
Am considerat că moartea regelui ar trebui să ne țină în tăcere. Fără editoriale la temă, fără nimic. Doar o atentă reculegere și cercetare a conștiinței noastre, fiecare pe cont propriu. Am reușit să tac. Am așteptat funeraliile (mari mulțumiri televiziunii Moldova 1), m-am rugat pentru rege lui Dumnezeu, dar și pentru noi toți. Și s-ar fi închis această filă de istorie pentru mine cu aceeași discreție, bun-simț, atitudine, pe care le-am învățat de la Regele Mihai. România, în buna tradiție (tardivă și emotivă), a reușit să organizeze o înmormântare care să le facă cinste atât românilor, cât și Casei Regale.

Dar cum să taci și să jelești cu demnitate când la cârma Republicii Moldova stă un om mărunt și rău, incompetent și meschin, plin de el ca un aluat ce iese din oală? Cum să închid gura și să rămân demnă, când sunt disprețuită – în calitatea mea de plătitor de taxe în Moldova – de însuși președintele acestei țări? Cum să mă împac cu gândul că o țară trebuie să poarte rușinea pentru decizia unui ipocrit? Cum să fim liniștiți când și urmașilor noștri le va fi rușine de această nesimțire?

R. Moldova a fost în doliu când a murit Regina Ana, dar nu a fost în doliu după Regele Mihai. De ce? Pentru că Dodon nu a vrut. Și de ce nu a vrut Dodon? Fiindcă el are impresia că președintele unei țări este patronul unui atelier de sudură, a unei brigăzi de tractoare. Și că el poate decide cum îi tună, fără să țină cont de voința poporului. Fără să își respecte cetățenii, indiferent de procentul lor. Credeți că găgăuzii sau rușii, sau transnistrenii s-ar fi simțit jigniți de declararea doliului național pentru ziua de 16 decembrie? Dacă voiau să joace, n-aveau decât. Cu Dodon și Dughin în frunte. Dar noi, toți cei care am fost îndurerați și îndoliați, am fost nu doar jigniți. Am fost scuipați și batjocoriți de un ignorant al istoriei. Și cred, și vreau să-l văd la rându-i un ignorat de istorie, așa cum merită.

Părinții și buneii noștri juraseră credință regelui Mihai. Dodon a batjocorit acest jurământ, a batjocorit memoria lor, a batjocorit identitatea noastră. Cred că ar trebui să existe un amendament legal care să ne permită nouă, membrilor societății civile, să îl dăm în judecată pe orice președinte care nu îndeplinește niște simple formalități cerute de popor.

Ar trebui să îl târâm în judecată pentru neîndeplinirea sarcinilor prezidențiale fără nicio motivație, fără niciun impediment legal sau financiar. Pentru că acest respect minim, datorat nouă, l-ar fi costat doar cerneala din pix pentru o semnătură, însă el a preferat să ne umilească din răutate pură și gratuită. Ceea ce a transformat Republica Moldova – pentru o zi – într-o țară străină de oamenii ei, într-un colhoz al socialistului Igor Dodon, într-un stat bizar fără popor și fără istorie.