Soţul Sabinei munceşte la negru peste hotare, dar ea e optimistă şi crede că într-o zi va veni şi-i va spune: „Gata, am acumulat bani pentru apartament şi acum putem să-i aducem lui Nichita o surioară…”. Fiul lor are acum şase ani şi Sabina zice că ar fi păcat ca „cele mai puternice amintiri din copilărie să fie legate de faptul cum îl petrece şi îl întâlneşte pe tata la gară sau la aeroport…”.
– Dragă Sabina, cum ţi-a venit ideea emisiunii „Descoperă Femeia”?
– Ca orice femeie, sunt fascinată de revistele glamuroase, cu coperte de calitate, cu imagini şi materiale deosebite. Şi m-am gândit: de ce nu aş încerca să fac o asemenea revistă la radio? Cât se poate vorbi numai despre violenţă în familie, femei bătute, migraţiune, copii abandonaţi? Oare femeia nu vrea şi ea să se bucure de viaţă, să fie la curent cu tendinţele modei, să cunoască nişte mici secrete – cum să se machieze reuşit, cum să-şi lege o eşarfă, ce culori sunt astăzi în trend…
– În ce măsură urmezi tu însăţi recomandările pe care le faci publicului ascultător?
– În măsura posibilităţilor şi a salariului. De cele mai multe ori îmi pun în mişcare imaginaţia – combin haine un pic mai ieftine, cu cele puţin mai scumpe şi atunci, din acest colaj, o haină simplă capătă o alură mai sofisticată. Dacă adaugi şi nişte bijuterii originale, hand-made, aspectul exterior se schimbă spre bine. De fapt, bijuteriile sunt un hobby al meu – am deja o întreagă colecţie.
– Contribuie şi soţul cu ceva la această colecţie?
– Soţul m-a susţinut întotdeauna. Ţine cont de gusturile mele. Dar, principalul e că îl văd foarte ataşat de familie. Are grijă şi de copil…
– Şi tu, în ce relaţie eşti cu copilul?
– E încă mic, are doar şase ani, la această vârstă nu există divergenţe între copii şi părinţi. Aşa că suntem foarte buni prieteni. Mai ales că, în prezent, Nichita e mai mult cu mine, fiindcă soţul pleacă foarte des în deplasări de lucru în Rusia şi se văd mai rar. Soţul meu e designer de profesie, dar munceşte constructor la negru. Probabil, feciorul nostru va păstra în amintirile lui din copilărie cel mai mult imaginea cum îl petrecem împreună pe tata la tren, sau la avion, cum îi pregătim bagajele, cum îl întâlnim când se întoarce acasă…
– Plecarea unuia dintre soţi la muncă peste hotare se face şi cu acordul celuilalt. Deci, este un mod de a accepta benevol nişte sacrificii.
– În cazul nostru, a fost o decizie luată conştient. Locuim acum într-un apartament de o cameră, ne dorim foarte mult să-l putem schimba pe ceva mai spaţios, pentru că eu aş fi vrut să mă gândesc la al doilea copil, dar la moment mi-e groază. În mod normal, o femeie nu ar trebui să fie preocupată de ideea dacă să mai nască sau nu un copil – ea, pur şi simplu, ar trebui să-l nască. Dar în prezent nu am condiţii nici pentru băiat. La anul, când va merge la şcoală, va avea nevoie de un colţişor al său, să-şi facă lecţiile, şi nu am unde să-i ofer acest colţişor.
– Nu crezi că migraţia este adesea cauza unor divorţuri?
– Este adevărat, depărtarea lasă amprente. Dar important e să te opreşti la timp. Mama mea a fost şase ani plecată în Italia, ca să putem eu şi sora mea să facem studii superioare. A plecat pentru noi. Până la urmă, când a înţeles că fetele ei şi-au făcut deja studiile, nu a mai plecat. Familia a fost pentru ea ceva prioritar.
– Migraţia a dat naştere unui fenomen foarte interesant – oamenii s-au obişnuit să trăiască singuri. Familia parcă a trecut pe planul al doilea…
– Da, se întâmplă şi aşa: femeia rămâne singură cu copiii, are grijă de cămin, merge la serviciu, gestionează de una singură banii, şi atunci când vine soţul după o absenţă de câteva luni sau de câţiva ani… deja parcă simte un disconfort. Unele decizii trebuie luate împreună, dar ei nu-i convine ca soţul să participe la luarea deciziilor – s-a deprins să facă ce vrea în timpul liber, să nu dea nimănui darea de seamă unde şi cum cheltuieşte banii, cu cine iese în lume şi cât de târziu se întoarce seara acasă… Lucrurile se complică, atunci când trebuie să ţină cont de prezenţa şi părerea lui.
– Care ar fi ieşirea din situaţie?
– E nevoie de un efort comun pentru a readuce familia în albia ei firească. Totul trebuie reparat la nivel de familie. Aici statul nu te poate ajuta…
– La o adică, statul ar putea să creeze mai multe locuri de muncă în ţară, pentru ca bărbatul tău sau alţi cetăţeni moldoveni să nu fie nevoiţi să lipsească din familie…
– Mi-aş dori foarte mult ca soţul meu să fie alături de mine şi de copil, pentru că multe decizii importante le-am luat şi eu de una singură. Mi-amintesc ziua când trebuia să merg la maternitate – mi-am luat singură valiza, am chemat Urgenţa. Am avut emoţii, neştiind ce mă aşteaptă. Iar soţul nu putea lăsa lucrul şi a venit să-şi vadă copilul abia peste vreo trei luni. M-am descurcat singură.
– De ce se plictisesc şi se dezamăgesc atât de uşor tinerii unii de alţii?
– Pentru că, de obicei, începuturile unei relaţii sunt tare frumoase şi romantice. La această etapă, bărbatul îşi controlează şi gesturile, şi cuvintele, şi tonul, îşi piaptănă gândurile în aşa fel, încât să fie cât mai plăcute pentru ea, care le aude… Iar după ce se căsătoresc intervine… proza vieţii. În condiţii de casă, bărbatul deja se relaxează: gata, s-a terminat cu perioada „vânatului”, acum poate să acţioneze liber, să fie el însuşi… Iar părerea ei nu mai contează.
– Şi atunci, cum eviţi un divorţ?
– Prin comunicare. Pentru mine a fost un pas important să deschid gura şi să spun ce mă supără. Un alt pas important a fost să ne aşezăm la masă şi să-l întreb: acum, aş vrea să aud de la tine, cum explici tu situaţia? Am simţit că nu s-a aşteptat la o astfel de întrebare. Pentru că nici bărbaţii nu obişnuiesc să spună ce îi doare. Uneori sunt prea orgolioşi ca să recunoască faptul că au greşit. Îţi zâmbesc şi merg înainte, chipurile, da, am făcut o mică greşeală, dar o voi şterge din memoria ta cu un buchet de flori. Din păcate, nimic nu se şterge, totul rămâne în suflet, se clădeşte, se coace şi cu prima ocazie răbufneşte din nou… Atunci când se întâmplă să mă supăr, eu mă gândesc că m-am căsătorit cu omul acesta, pentru că am vrut să avem copii şi să îmbătrânim împreună… Acesta e gândul de care mă conduc.
– E mai bine să întemeiezi o familie până la 25 sau după 30 de ani?
– Când te căsătoreşti mai tânără, cel puţin aşa a fost în cazul meu, care m-am căsătorit la 23 de ani, ai posibilitatea să te formezi împreună cu soţul tău pe aceleaşi principii, în jurul aceloraşi valori. Dar nu cred că există o reţetă de succes, nu poţi spune că, procedând aşa sau altfel, îţi asiguri fericirea pentru toată viaţă. Poţi spune doar cum te simţi în acest moment. Eu, de exemplu, astăzi, mă consider o femeie fericită. Am un soţ care mă sprijină, am o profesie care îmi place, am un copil sănătos şi bun. Comunic des cu fostele mele colege de universitate, multe dintre care sunt necăsătorite, şi le văd în dilemă: să se căsătorească sau să mai aştepte? Cu trecerea anilor, cresc şi cerinţele lor faţă de bărbaţi. Ar vrea să întâlnească un superman – care să aibă maşină, să aibă şi un apartament, de dorit bine mobilat şi amenajat, să aibă un job bine plătit şi să fie realizat în carieră…
– Să nu fie divorţat…
– Da, să nu fie implicat în alte relaţii, să nu aibă copii, să fie de aceeaşi vârstă cu ele… După mine, acest lucru este imposibil.
– Cum îţi vezi viitorul imediat? În Moldova, într-o altă ţară?
– Nu ne gândim să plecăm. Aş vrea să mai nasc un copilaş, dacă s-ar putea, o fetiţă. Cu intuiţia mea feminină, simt că anume aşa va fi. Aş mai vrea ca soţul meu să nu fie nevoit să muncească la negru… Şi, bineînţeles, pe viitor să fac progrese şi în profesie, la radio…
– Să prezinţi în continuare „Descoperă Femeia”…
– Nu neapărat. De felul meu, sunt omul care caută noi provocări, nu-mi place să stau într-un singur proiect. Ţin la emisiunea „Descoperă Femeia”, dar nu exclud că într-o zi o voi înlocui cu un alt proiect…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
