Satul care nu vrea să moară

Dar așa cum au rezistat peste secole barbariilor medievale și moderne, la fel vor rezista și fanarioților autohtoni, mulți dintre care, chiar dacă au ieșit tot din sate, rareori își mai amintesc acest lucru. Nu vor satele noastre să moară, deși tot mai tristă e realitatea depopulării, care ne afectează emoțional, economic, demografic, iar de curând și electoral, prin urmare – politic.

Am văzut acest lucru în toate satele despre care am scris pe paginile TIMPULUI – Costuleni, Grimăncăuți, Ciuciuleni, Cenac, Mereni – sate în care oamenii își trăiesc viața și fac ca ele să prospere, chiar dacă alții de la Chișinău îi încurcă.

Săptămâna trecută am mai descoperit universul unui sat basarabean, Fundurii Vechi din Glodeni. Care tot se încăpăținează să nu moară. Dar din acest punct de vedere are și o mare experiență, pentru că a dăinuit peste secole tocmai datorită capacității de a se sustrage din „calea relelor”, de unde și denumirea – Funduri, adică Fundătură, loc ferit de hoardele sălbatice și cetele de nomazi, venite din stepele asiatice după pradă.

Prin urmare, deși pisarul domnesc al lui Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareș, menționează satul prima oară abia în primăvara anului 7089 de la facerea lumii, adică la 18 aprilie 1581 de la nașterea lui Hristos, satul are o vechime mult mai mare, dovadă fiind cele opt movile funerare, unde au fost îngropate cadavrele diferiților invadatori și care se mai văd și azi pe moșia satului Fundurii Vechi. Știu fundurenii să-și apere hotarele.

Satul stă și acum cochet într-o parte de lume, la distanță egală de 15 km între Bălți și Glodeni, de parcă nu știe între cine să aleagă și spre cine să graviteze. Chiar și drumul de pietriș de vreo doi kilometri până la „trasă”, considerat de mulți o rușine, ascunde o circumspecție a timpului, de a ajunge mai greu la „fundătură”. Deși cred că în curând vor scăpa de acest atavism, pentru că prea de-aproape suflă vânturile civilizației.
Primul recensământ în care satul Funduri apare în mod oficial sub această denumire este cel făcut la 1897 în cadrul Imperiului Rus, care contabiliza aici existența a 1 296 de locuitori, dintre care 663 bărbați și 633 femei.

Politicile de colonizare imperiale au adus schimbări în proximități, dar nu a afectat caracterul românesc al localității, 1 252 din locuitorii raportați fiind băștinași. În schimb, la șapte kilometri de sat a apărut un altul de ucraineni, veniți după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, care s-a numit Fundurii Noi, fapt ce a determinat și schimbarea denumirii satului Funduri, devenit Fundurii Vechi.

La fel ca în multe alte sate, dacă nu chiar în toate, la Fundurii Vechi există o atitudine particulară față de cei veniți în sat, numiți „venetici”, așa cum este cazul lui Vasile Țurcanu, om de un mare spirit civic și comunitar, dar și mare patriot. Chiar dacă omul are peste 30 de ani de când locuiește în sat, tot mai este zădărât de săteni, care îi aduc aminte, de cele mai multe ori în glumă, că este venit de prin alte părți. Dar când am privit la lucrurile pe care le-a făcut pentru sat, mi-am dat seama de unde vine vitalitatea satelor noastre.

Mai ales că datorită eforturilor sale în sat s-a instalat un stadion de fotbal cu nocturnă, unde poți juca la orice oră, iar echipa de fotbal din sat este una din cele mai bune din raion, de multe ori campioană. Asta fără a menționa echipa de juniori a școlii, care este nu doar cea mai bună din raionul Glodeni, ba chiar una din cele mai bune din republică, participând an de an în finalele republicane pe vârsta lor.

Până la urmă, trebuie de spus, ceea ce poate puțini fundureni cunosc, că localitatea lor s-a dezvoltat tot datorită unei infuzii de „venetici”. În a doua jumătate a sec. XIX, de prin părțile Sorocii, mai exact din satele Bodeni și Sevirova, la Funduri au „descălecat” trei familii de neamuri – Mărgineanu, Odagiu și Rotaru, care au devenit familii de mare tradiție în sat. Chiar și acum o parte actuală a satului mai poartă denumirea de Bodești, acolo unde cei veniți din satul Bodeni și-au făcut case.

Tocmai datorită familiei Mărgineanu am ajuns și eu la Fundurii Vechi de câteva ori, ultima oară recent, cu prilejul prezentării cărților despre Nicolae Simatoc și despre lagărul Spassk 99, dar și cu ocazia prezentării filmului despre marele nostru fotbalist, producție realizată împreună cu fundurenii Virgiliu Mărgineanu și Violeta Gorgos (Mărgineanu). Până la ei, unicul om din acest sat pe care-l cunoșteam era Alexandru Perjaru, profesor universitar, doctor în istorie, care mi-a predat orele de etnografie la Universitatea de Stat din Moldova, absolvent de altfel al Facultății de Istorie de la Universitatea de Stat din Moscova.

Din neamul Mărginenilor primul pe care l-am cunoscut a fost Ion Mărgineanu, om de o rară cumsecădenie și bunătate, mare intelect și lingvist de marcă. Director al școlii din localitate timp de circa 20 de ani, domnul Mărgineanu a fost înainte de toate un pedagog prin vocație și un intelectual basarabean veritabil, care în contextul mișcării de renaștere națională s-a aruncat fără ezitare în tumultul luptei pentru independență. În timpul alegerilor Sovietului Suprem din 1990 și-a depus candidatura în circumscripția sa din partea Frontului Popular, reușind să-l învingă în mod spectaculos chiar pe primul secretar de partid din Glodeni, Ivan Serbin, și devenind astfel deputat în primul Parlament al R. Moldova.

Spiritul contestatar al fundurenilor, dar și explicația faptului că este un sat viu, care continuă să dăinuie, vine și din istoria satului, raportat ca unul din răzeși. Pentru cei mai puțin familiarizați cu această categorie socială, explic astfel că răzeșii erau țăranii stăpâni ai unui teren moștenit din moși-strămoși, adică oameni cu tradiții de libertate și spirit de gospodari. Recensământul din 1897 arată că în sat erau opt familii de răzeși, printre care Leon Ciuntu, Cristea Toderaș, familiile Aron, Ijacovschi, Lozinschi etc., care au dăinuit în sat până la ocupația sovietică din 1940.

Instaurarea regimului totalitar sovietic în Basarabia a lovit profund în satul Fundurii Vechi, care la fel ca majoritatea satelor noastre va cunoaște primul val al deportărilor la 13 iunie 1941. Anume în acea noapte, 35 de fundureni vor fi ridicați pentru a fi duși în Siberia, iar șase dintre aceștia vor fi arestați, după care despre soarta lor nu se mai știe. Printre aceștia – Buzdugan Constantin, fost primar, membru al Partidului Național Țărănesc, deportat cu soția și trei copii în regiunea Novosibirsk; Lev Dumitriu, condamnat în 1941 la zece ani de muncă forțată în Kazahstan; Grigor Chiril, despărțit de familia sa și dus într-un lagăr de muncă forțată, soția și cei cinci copii fiind la rândul lor deportați în regiunea Tomsk; Odagiu Samson, fost primar, deportat împreună cu familia; Tâltu Vladimir, deportat împreună cu nouă membri ai familiei sale; Vizitiu David, fost primar, deportat în regiunea Sverdlovsk, iar restul familiei de cinci membri în regiunea Tomsk.

Au urmat ostilitățile celui de-al doilea război mondial, unde, pe ambele fronturi și pentru două armate, au luptat circa o sută de fundureni, dintre care 43 n-au revenit acasă. Nu era sfârșitul calvarului însă, pentru că va urma foametea anilor 1946-1947, în timpul căreia, potrivit martorului ocular Vasile Moraru, pe zi mureau câte doi-trei oameni. Și nimeni nu le putea săpa groapa, mai ales în iarna anului 1947, când gerul cosea trupurile și așa slăbite. Dar nici asta n-a fost totul, pentru că a urmat marele val al deportărilor din 5-6 iulie 1949, în timpul căruia satul a fost efectiv pustiit. Într-o singură noapte, 104 locuitori ai satului Fundurii Vechi vor fi deportați și duși în mare parte în regiunea Kurgan din Federația Rusă, mulți dintre care nu vor reveni acasă. Așa a rămas satul fără suflare românească, fără țărani liberi și sortit, la fel ca toate satele basarabene, să se comunizeze și sovietizeze.

Au trecut și peste asta fundurenii, așa cum au suportat și alte valuri ale barbariei în alte timpuri. Sat pitoresc, cu o biserică în construcție, cu o școală frumoasă și o administrație locală cu grijă pentru comunitate, Fundurii Vechi, chiar dacă a „pierdut liceul” și are doar gimnaziu, nu pare un sat care este dispus să degradeze. Pe doamna primar Emilia Vieru, care de circa un deceniu ține în mâini frâiele satului am întâlnit-o la Casa de Cultură, unde cu mândrie ne-a prezentat cele patru ansambluri folclorice ale satului: Corul gimnaziului Fundurii Vechi, dirijor Lilia Costea; Ansamblul Folcloric „Muguri de speranță”, condus de asemenea de Lilia Costea; Ansamblul Folcloric „Învârtita dorului”, sub îndrumarea lui Gheorghe Dragan și trupa de fluieriști a lui Victor Gului, care au fost deosebit de spectaculoși.

Cu puțin peste 3 500 de locuitor, satul Fundurii Vechi are o istorie veche și după cum am văzut extrem de tumultoasă, așa cum e istoria noastră în general. De fiecare dată când plec din vreun sat de-al nostru cunoscut mai în profunzime, îmi dau seama că chiar dacă s-ar prăbuși galaxiile și schimba cerul cu pământul, satele noastre vor continua să trăiască. Pentru că au o autonomie existențială dincolo de regimuri politice, schimbări de frontiere, războaie, deportări și colectivizări. O fibră internă care ne face să rezistăm și să mergem cu încredere spre viitor, pentru că satele basarabene au în spate istorii seculare, care le-au arătat întotdeauna că totul este trecător, iar stăpâni aici tot noi rămânem.

Mulțumiri domnului Nicolae Buzdugan pentru cartea „Mărturii din istoria satului Fundurii Vechi”, care a inspirat multe dintre aceste rânduri.