Însă acest om nu avea nici un alt ajutor și, din pricina bolii, nu reușea să ajungă printre primii la apă. Iisus îl vindecă, iar cei de acolo sunt supărați că bolnavul și-a strâns lucrurile de acolo în zi de sabat. (Ioan 5; 1-15)
Sunt mai multe învățături în acest cuvânt de la Ioan. Scăldătoarea, ni se spune, avea cinci pridvoare. E aproape ciudat că se menționează numărul pridvoarelor. Fiindcă evangheliștii sunt economi în text și nu dau detalii în plus doar pentru a înfrumuseța lectura. Așa că unii s-au gândit că de vreme ce apa reprezintă firea omului, cele cinci pridvoare corespund celor cinci simțuri ale omului: văzul, auzul, pipăitul, mirosul, gustul. Pentru a ne vindeca de păcate trebuie să intrăm în noi înșine și să aducem la starea de curăție cele cinci simțuri. Pentru că „apele” sunt tulburate înăuntrul nostru de la scăldătoarea Botezului.
O învățătură clară e și cea desprinsă din furia evreilor că Iisus a vindecat în zi de sabat. Fiindcă ni se spune limpede că nu există anumite momente pentru a face binele. Trebuie să facem bine în orice clipă. Așa cum un Avvă din Pateric, fiind strigat de la rugăciune s-a ridicat să îi deschidă fratelui. Acesta văzând că bătrânul se ruga și-a cerut iertare că l-a întrerupt, dar Avva i-a răspuns: „Rugăciunea mea ești tu”. La fel ar trebui să facem și noi. Când cineva are nevoie de ajutor, lăsăm toate și mergem în întâmpinarea lui.
Însă versetul de care n-ar trebui să uităm niciodată, e dat în clipa în care cel vindecat se reîntâlnește cu Iisus în templu, iar Iisus îi spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (v.14). Este un sfat pe care noi toți nu îl luăm în seamă în viața noastră. Păcătuim și ne spovedim, apoi o luăm de la capăt cu aceleaşi păcate. Nu ne gândim că ne va fi și mai rău decât ne-a fost la început.
Apare un necaz în familie, toți sunt disperați. Atunci putem posti, ne putem ruga și așteptăm ca Iisus să vină și să ne vindece, fiindcă nu avem alt Om care să ne scalde în apa miraculoasă. Și cum trece necazul, cum încet-încet uităm și începem să trăim la fel ca înainte. Iar cu timpul ajungem să credem că am fi reușit și singuri la scăldătoare.
Așa facem cu toate lucrările dumnezeiești din viața noastră, când ni se întâmplă, suntem cuprinși de teamă și recunoștință. Fie că depășim o boală grea, un accident sau că pur și simplu ni se schimbă viața în bine. La început suntem pioși și mulțumitori, apoi, trăind mai departe cu păcatele și patimile noastre, ni se împietrește inima atât de tare că ajungem să negăm ceea ce am văzut cu ochii noștri. Pentru că până să ni se împietrească inima, ne-am bucurat de miracolul pe care l-am trăit, dar am uitat cuvintele lui Iisus din templu (cuvinte pe care biserica ni le amintește zilnic): „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.
