Stimate Igor Nicolaevici,
Vă adresez această scrisoare în speranța că o veți citi și veți lua aminte de unele argumente privitoare la Războiul din Transnistria. Auzind despre conținutul interviului acordat unui post TV din R. Rusă privitor la Războiul din 1992, am rămas profund dezamăgit.
În primul rând, se cere din start combătută ideea ce se vehicula pe timpul președintelui V. Voronin, dar și mai înainte, precum că acesta a fost un conflict interetnic, deci război civil. Aceasta este un fals. Pentru integritatea R. Moldova, cot la cot cu moldovenii români, au luptat ruși, ucraineni, bulgari și alte etnii. Căutați și răsfoiți volumul „In memoriam” dedicat eroilor căzuți la Nistru, editat la Chișinău la 2 martie 2012. Să enumerăm doar câteva nume: Zudin Serghei Al., Zaharov Vasile Filip, Vereaghin Boris Ch., Gotnicenko Nicolai, Purkarenko Semion Tv., Iablocikin Ghenadii V. și mulți alții.
Declanșarea Războiului de pe Nistru a început pe 2 martie 1992 de către forțele separatiste transnistrene cu susținerea vădită a unor cercuri din eșalonul politic de vârf al URSS în persoana lui Anatoli Lukianov, președinte al SS al URSS. După eșecul puciului din august 1991 în organele de anchetă a F. Ruse, a nimerit arhiva lui Lukianov, care a participat activ la crearea R.M.N. O parte a acestor documente a fost transmisă Procuraturii Generale a R. Moldova. Lukianov nu a creat singur această „republică”. El numai îndeplinea voința colectivă. Moscova prelucra din timp tehnologia de capturare a puterii din partea directorilor rusofili în fostele republici unionale. Nicăieri nu a fost așa de efectiv ca în Transnistria. Aici, spre deosebire de alte republici unionale, era dislocat un grandios complex militar-economic (producere unicat de rachete pentru corăbii maritime și de aviație. Anatoli Lukianov a avut nemijlocita tehnologie de a separa interesele nu numai în Moldova, dar și în Georgia (Osetia de Sud) și Lituania. În legătură cu perspectiva ieșirii republicilor din componența URSS – lucrul grupei de deputați a SS a URSS, „Soiuz” consta în organizarea în aceste teritorii, în raioanele cu locuire compactă a minorităților etnice a opoziției politice, care cerea unirea cu URSS.
După eșecul puciului din august ’91 la Moscova a fot trimis anchetatorul pe cazuri excepționale a Procuraturii Generale a R. Moldova, Pavel Lutenko, care a luat act de cunoștință cu materialele în privința lui Lukianov. Și anume cu arhiva de lucru a acestuia.
Însă Chișinăul și M. Snegur au fost pasivi chiar și după faptul când Procuratura Generală a Republicii Moldova a obținut materiale ce dovedeau incontestabil că rădăcinile separatismului cresc de la Moscova și că anume F. Rusă în linii mari este răspunzătoare de sângele vărsat în Moldova în 1992 (ulterior participarea directă a Moscovei în vărsarea de sânge de la Nistru au fost dovedite de către Curtea Europeană de Justiție pentru drepturile Omului).
Pe 10 septembrie 1991, Tiraspolul a anunțat oficial despre crearea gărzii republicane (de facto ea exista din anul 1990). Liderii autoproclamatei RMN au exercitat presiuni asupra colaboratorilor de miliție (apoi poliție) din regiune ca aceștia să treacă sub jurisdicția separatiștilor.
În decembrie 1991 a fost blocat sediul CRP Dubăsari. Pentru a fi deblocat, a fost trimisă o coloană a BDS „Fulger” a MAI a RM. Însă la podul de peste Nistru erau așteptați de către gardiști. Au fost omorâți patru polițiști. În seara zilei de 1 martie 1992, în Dubăsari, la răscrucea străzii
Octombrie și Gorki s-a înscenat o încăierare. La această chemare a ieșit echipajul auto-milițienesc în frunte cu Igor Sipcenko, care îndeplinea funcția de șef al miliției Dubăsari.
Sipcenko a fost împușcat mortal în cap. Omorul lui Sipcenko pentru gardiștii și cazacii armatei Mării Negre a devenit ca un semnal de asalt a CRP Dubăsari, arestul și dezarmarea a 27 de polițiști.
Această provocare a dat un imbold începerii războiului transnistrean. În noaptea de 1 spre 2 martie 1992 s-a petrecut tragedia din satul Cocieri.
„În acest sat dislocat aproape de Dubăsari locuia o învățătoare care era un lider local și aduna oamenii pentru apărarea comisariatului de poliție”, povestește generalul Anton Gămurari. În noaptea spre duminică, 1 martie 1992, cazacii și gardiștii au năvălit în casa ei și și-au bătut joc de ea, au omorât-o, apoi corpul ei l-au aruncat în fântână. Apoi i-au împușcat pe alți doi săteni. Dimineața, vestea despre omoruri s-a auzit în sat, ce era păzit de câțiva polițiști neînarmați. Împreună cu poliția, locuitorii satelor Lunga și Cocieri s-au pornit în direcția unității militare rusești – regiment de apărare civilă dislocat în Dubăsari. Ca răspuns, au ieșit mașinile blindate și i-au gonit pe toți în sat”.
Astfel de acte de „eroism” săvârșite de către cazaci și gardiști pot fi enumerate cu zecile.
Domnule președinte, dacă într-adevăr doriți să vă informați despre aceste evenimente, studiați volumul documentar al generalului Ion Costaș „Дни затмения. Хроника необъявленной войны” („Zilele de eclipsă. Cronica unui război nedeclarat”, Chișinău, 2010, cât și alte materiale documentare).
Dar să ne întrebăm cum trebuia să procedeze organele de forță ale RM? Care este vina polițiștilor și a voluntarilor care au apărat cu arma în mână integritatea RM?
Dar nu exclud că s-au săvârșit și atrocități ca răspuns la atrocitățile gardiștilor și cazacilor veniți pe pământul nostru din toate fundurile Rusiei. Orice război trezește în om diferite instincte, neapărat cele omenești. Însă cum am mai spus – nu noi am pornit acest război.
Consultați-vă cu combatanții acelor evenimente din 1991-1992 și veți afla răspunsul, dar și cu mamele, soțiile și copiii acestor combatanți care s-au jertfit la Nistru pentru neamul nostru.
Întrebați pe rudele polițistului V. Purice care a fost împușcat în cap de două ori (de „eliberatorul” Kostenko) și răstignit pe cruce în Bender. Pe soția și copiii plutonierului Andrei Izbaș, împușcat și ars cu alți camarazi sub Bender – care este vina lor și veți citi în ochii lor un răspuns tacit și numai atunci veți înțelege totul.
În încheiere, sunt dator să vă reamintesc că Rusia, ca imperiu, în 1812 a dezmembrat Țara Moldovei în două punând sârma ghimpată pe Prut, în 1940 după Pactul Ribbentrop-Molotov, URSS a procedat la fel. Prin urmare, nu este de mirare că s-a implicat cu toată puterea ei în evenimentele din Transnistria înarmând și susținând regimul separatist.
Deci, nu este vorba de onorul mândriei, cum declara un politolog, dar de un simplu adevăr și de așa-zisa Republică Moldovenească Nistreană și adepții ei să înțeleagă aceasta.
Sper că, domnule președinte, veți fi cu adevărat președinte al poporului R. Moldova, inclusiv al celor de peste 20 de mii de combatanți-veterani ai Războiului din Transnistria.
fost combatant al războiului de pe Nistru
