Actualitate

Se retrag tancurile în cazărmi? Putin a obținut ce a vrut?

Invazia cu… mesajele invaziei

Pentru a ne explica, iată de ce a fost necesar perpetuarea mesajului că va urma o invazie:

1. În primul rând, narațiunea de război „iminent” a convenit administrației americane, fiindcă în acest mod și-a justificat atenția și prioritatea acordată Ucrainei și regiunii est-europene, nereprezentând un interes pentru societatea americană. De altfel, există o majoritate care ar prefera ca SUA să nu participe la negocierile privind situația din prezent dintre Rusia și Ucraina.

2. În al doilea rând, problema Ucrainei a reușit să mobilizeze și să coaguleze Occidentul, câteva fisuri fiind create în timpul mandatului președintelui Donald Trump, după care a urmat episodul submarinelor, dezacorduri privind Nord Stream 2 etc. Iar datorită acestei mobilizări legate de problema ucraineană s-a consolidat și alianța SUA cu partenerii europeni, iar NATO s-a galvanizat.

3. În al treilea rând, pericolul unui război a oferit prilejul unui reset al relațiilor cu Rusia, atât de necesar ambelor părți. Poate că resetarea relațiilor s-ar fi realizat și fără utilizarea dimensiunii militare în negocieri, însă doar prin prisma acesteia s-au putut înșira pe masă o multitudine de dosare, iar americanii au înțeles care sunt „liniile roșii” pentru Rusia. De asemenea, prilejul oferit de spaima războiului a permis reglementarea acestei regiuni atât de încurcate cum este Marea Neagră și setarea acesteia într-o oarecare formă pentru o perioadă de timp. Mai ales că presiunea războiului a accelerat soluționarea mai multor probleme de securitate europene, care poate într-o altă formă de negociere ar fi durat mai mult timp și ar fi necesitat mai mult efort.

4. Și nu în ultimul rând, prin pacea pe care o va furniza Europei, americanii vor acoperi o parte a eșecului nu numai al retragerii, dar și al investiției în van din Afganistan. Să nu uităm că cu cât iminența războiului este mai mare, cu atât pacea este mai dorită, iar solul păcii este cu atât mai mult așteptat. Iar de această dată, președintele Biden va livra pacea, poate nu întâmplător în ajunul midterm elections 2022, pentru care democrații și liderul lor erau într-un mare impas conform ultimelor sondaje.

Ce obține Rusia?

Dar să revenim la esență, de ce Rusia întoarce tancurile și renunță la ideea de război? Fiindcă, în fond, a obținut ceea ce a dorit sau este pe calea favorabilă a negocierilor. După cum ne-a explicat încă de la început profesorul Dan Dungaciu, războiul în acest caz este doar o strategie de negociere, iar tancurile au fost doar un instrument de a pune presiune pe Occident pentru a se așeza la masa negocierilor, puterea militară fiind singura forță de care dispune Rusia pentru a agita spiritele prin capitalele de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Dar ce a vrut să obțină Rusia? Securizarea spațiului proxim printr-un buffer zone, ceea ce înseamnă obținerea unor garanții că Occidentul prin instituțiile sale, NATO și UE, nu se vor extinde, iar granița se oprește pe Prut, apoi urcă prin Carpații Maramureșului și Bucovinei până în nord spre granița dintre Rusia și țările baltice.

Cum Belarusul a căzut deja în brațele Kremlinului, punctul cel mai important a devenit Ucraina. În viziunea Moscovei, Rusia nu-și permite din rațiuni de ordin securitar și poate existențiale ca fosta republică sovietică, cu care se învecinează și împărtășește o parte comună istorică a culturii slave, să se „occidentalizeze”. Iar ceea ce se impune acum este conferirea unui statut neutru Ucrainei (alții îi spun „Finlandizare”), care va fi obținut printr-o formă sau alta de federalizare, numită oferirea unui „statut special” Donbas-ului, pe care Ucraina va fi nevoită s-o accepte, iar, în consecință, nu va putea adera la NATO. Aceeași logică i se va aplica probabil și Republicii Moldova, care pe aceleași criterii, are de setat problema cu Transnistria.

Dar să revenim la o altă întrebare esențială, de ce tocmai pe parcursul acestor zile Rusia ar da semnale că începe retragerea tancurilor de la granița Ucrainei?

Și dacă are acest lucru legătură cu vizita cancelarului Scholz la Kiev și Moscova? Absolut. După cum am explicat aici, că toată presiunea s-a concentrat anume pe Ucraina și respectiv compromisurile inevitabile pe care urma să le facă în privința Acordurilor de la Minsk, întrebarea se punea doar când va ceda Ucraina, odată ce precipitarea s-a făcut resimțită în ultimul timp la Kiev. Și iată că, odată cu vizita cancelarului german, compromisurile (cedările) au fost anunțate (e drept, doar de partea germană). În cadrul conferinței de presă comune de la Kiev, Olaf Scholz a anunțat că „președintele Zelenski m-a asigurat că Ucraina va prezenta/propune spre discuție (n.red. în formatul Normandia) proiecte de legi privind statutul special și alegeri (n.red. în Donbas)”.

Iar la Moscova a reafirmat acest lucru în fața lui Vladimir Putin: „este bine că președintele Zelenski a spus ferm, ieri, că toate cele trei proiecte de lege necesare – privind statusul estului din Ucraina, amendamentele constituționale și organizarea alegerilor – vor fi în curând prezentate Grupului de contact trilateral, în cadrul căruia se desfășoară procesul de la Minsk și care reunește toate părțile. Este un bun progres”.

Ce înseamnă acest lucru mai exact, adică Ucraina va implementa partea politică a Acordurilor de la Minsk înaintea celei de securitate, pe care Rusia ar trebui s-o îndeplinească, aceasta fiind varianta convenabilă Moscovei, conform formulei „Steinmeier”, despre care LARICS a scris aici. Acordarea unui „statut special” regiunii Donbas și modificarea Constituției, practic, va însemna federalizarea Ucrainei, adică regiunea va putea controla sau va avea drept de veto asupra politicii autorităților centrale, iar prin organizarea alegerilor în Donețk și Lugansk oamenii „rușilor” sau separatiștii vor avea putere de decizie în Ucraina, ceea ce înseamnă că aderarea la NATO va fi imposibilă.

Cum joacă occidentalii?

Dar oare occidentalii sunt conștienți de acest lucru? Desigur. După cum am anunțat, chiar însăși metoda implementării Acordurilor de la Minsk (măsurile politice înaintea celor de securitate), favorabilă Kremlinului, a fost întărită de președintele deja reales al Germaniei, Frank-Walter Steinmeier. Chiar dacă există probabilitatea de a înțelege greșit terminologia de federalizare aplicată în estul Europei, chiar Germania fiind un stat federal, totuși Occidentul a înțeles prețul negocierii cu Federația Rusă, respectiv statutul de neutralitate al Ucrainei (forma acesteia încă urmează să fie definită) și încheierea ciclului de extindere al NATO și UE spre est cel puțin pentru o generație.

Având în vedere crizele cu care s-a confruntat UE în ultimul timp (a imigranților, pandemică) și prețul mai ridicat în raport cu beneficiile extinderii NATO, precum și nevoia unei forme de înțelegere cu Rusia (după cum se referă Casa Albă: „to restore predictability and stability to the relationship”), din rațiuni strategice pentru SUA (în eventualitatea unui confruntări cu China) și din rațiuni economice pentru UE, această negociere are loc în detrimentul Ucrainei.

Este sau nu Ucraina o victimă?

Parțial – da, parțial – nu, fiindcă Ucraina până la urmă din această negociere trebuie să rămână și ea cu ceva, iar acel ceva va însemna o notă de plată în sensul direct al cuvântului, exprimată în garanții de ordin economic, granturi și investiții din partea Occidentului. Această „răscumpărare” va potoli nemulțumirile din societatea ucraineană, care, conform sondajelor, pe lângă necesitatea încheierii războiului din estul țării, își direcționează atenția asupra problemelor de ordin socio-economic, adică un nivel de trai scăzut, șomaj, pensii și salarii mici. Prin urmare, banii veniți de la partenerii occidentali ar trebui să suplinească nevoile economice ale Ucrainei. Pe lângă soluționarea acestui aspect, poate va reuși rezolvarea problemei din Donbas, iar Zelenski va aduce pacea mult-așteptată în Ucraina, pentru care a și fost ales. Să nu uităm că vor urma și acolo alegeri prezidențiale și parlamentare, în 2024 sau poate mai devreme prin anticipate, iar soluționarea conflictului din Donețk și Lugansk va conveni și actualei administrații de la Kiev. Însă până și la capitolul compromisuri, societatea este conștientă de inevitabilitatea acestora, după cum am relatat anterior aici și aici.

Pe lângă aceste aspecte, dualitatea și jocul la două capete, între Vest și Est, ale liderilor ucraineni înainte de Euromaidan, se fac resimțite până acum, fiindcă indecizia și ezitarea din anii de după căderea Zidului Berlinului, care au fost favorabili extinderii NATO și UE (de care a beneficiat și România), au adus Ucraina în situația critică de astăzi, aflându-se la frontiera cu Occidentul și, totuși, în pericol de a fi luată în prizonierat parțial de către vecinul de la est.

Când se va încheia criza ucraineană?

Desigur că tot ceea ce a obținut Vladimir Putin în legătură cu Ucraina deocamdată este doar o promisiune verbală din partea cancelarului german, însă tocmai din acesta cauză probabil o parte a concentrației militare de la granița Ucrainei încă va mai rămâne cel puțin până când implementarea Acordurilor de la Minsk în varianta rusească se va realiza și pe teren. Mai mult de atât, legea privind recunoașterea republicilor Donețk și Lugansk se află spre promulgare și se află pe biroul șefului de la Kremlin, tot ca o metodă de presiune asupra Ucrainei și a „protectorilor săi”, cum se zice în presa moscovită. De altfel, în zilele premergătoare acestei așa zise „posibile invazii”, printre declarațiile de la Kremlin s-a resimțit persistența cu care oficialii s-au exprimat în nevoia urgentă de a pune presiune pe Ucraina în vedere implementării Acordurilor de la Minsk.

Declarația lui Dmitri Kozak după întrevederea de la Berlin din 10 februarie în formatul Normandia: „Acordurile de la Minsk prevăd o soluție a conflictului prin dialog cu reprezentanții anumitor regiuni din regiunile Donețk și Lugansk. Partenerii europeni din Germania și Franța sunt înțelegători cu poziția noastră cu privire la necesitatea dialogului, dar nu am văzut o disponibilitate de a face acest lucru, nu arată suficientă fermitate, pentru a pune presiune asupra Kievului în această chestiune”.

Lavrov a transmis, pe 12 februarie, după conversația telefonică cu omologul său american că acțiunile Statelor Unite și ale altor țări occidentale încurajează Ucraina să saboteze acordurile de la Minsk și „încercările dezastruoase de a rezolva cu forța problema Donbasului”.

Dar până la urmă care este graba lui Putin în privința Ucrainei? În 2024 se încheie al doilea mandat al său consecutiv și al patrulea în total, iar până atunci trebuie să livreze populației o soluție pe acest subiect. Și nu că ar exista riscul de a nu fi reales, amendamentul constituțional din 2021 îi permite să candideze pentru încă două mandate prezidențiale, ci mai degrabă este presat de incertitudinea setării verticalei administrative și a deciziei realizării tranziției de putere, mai devreme sau mai târziu. Rusia trebuie să livreze o soluție fiabilă și pe termen lung a unei forme de conducere, în stil autoritar, specifică și pliabilă spațiului ex-sovietic, iar înainte de a începe acest proces, trebuie să clarifice problema ucraineană, în acest format de putere, deoarece la un moment dat poate deveni existențială pentru statul rus.

Epilog

Până atunci și în loc de final, trebuie de reamintit motivele pentru care Rusia nu ar (fi) invada(t) Ucraina. Pe lângă cele enunțate mai sus, adică faptul că Ucraina a dat semnale privind disponibilitatea de a face cedările necesare, iar Putin a obținut ceea ce a vrut, adică probabil și-a asigurat securitatea proximă, să nu uităm că războiul sau un conflict armat la o scară mai largă ar însemna costuri prea mari și ar fi și în detrimentul Rusiei. De asemenea, susținerea Kremlinului în privința unui conflict cu Ucraina este minor, iar populația Rusiei ar fi împotrivă. Apoi, prin birourile oficialilor de la Moscova se știe că Ucraina este o „nucă tare”, luând în considerare armamentul furnizat în ultimul timp dinspre Occident, pregătirea psihologică a populației (cca 60 la sută dintre ucraineni sunt pregătiți să reziste într-un fel sau altul) și spiritul partizan și de rezistență al unui segment semnificativ pe populație. Într-un final, pacea este un câștig pentru toți cei implicați, iar rușii, fiind conștienți de indisponibilitatea occidentalilor de a sacrifica prea multe pentru Ucraina, au cerut un preț aparent mare, de resetare a întregii arhitecturi europene de securitate, însă scopul final este de a negocia și a obține acel „mic” obiectiv, atât de necesar – neutralitatea spațiului proxim.

Cristina Melnic este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.

Sursa: 10tv.ro

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.