Iar ursul, chiar dacă nu e leu, e tot un rege (al pădurii, nu al junglei) care obișnuiește să domine singur un spațiu destul de mare. Probabil că leul berii e undeva prin Bavaria sau Cehia, ca să extindem gluma. Totuși nu e puțin lucru să fii urs.
Și tot în perioada discuției despre această reclamă am citit cel mai recent volum de poezie al tânărului Radu Nițescu, Dialectica urșilor, publicată în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Știam de la început că o să îmi placă, Radu e un poet bun.
Văzusem o parte din poemele acestei cărți înainte de apariția editorială, dar mă gândeam cumva că pot să sar de această dată peste impresiile de lectură. Pentru că e destul de incomod să vă tot recomand cărți la care voi, cititorii din Republica Moldova, ajungeți cu dificultate.
Însă e un volum pe care nu îl pot trece cu vederea. Sunt câteva poeme superbe (Libelulă, Cred că ăla e cerul, Când eram mic…, Tolkien, Înger-îngerașul și altele) care pot cuceri orice cititor de poezie.
Dialectica urșilor e o carte matură, puternică, sensibilă, ce scoate la iveală un personaj poematic neadaptat, alături de mici povești în care ne regăsim cu toții, cu o tristețe bine temperată, cu frici ascunse și niciodată strigate, dar mai ales cu un anumit sentiment de însingurare, evident chiar și în poemele suprapopulate.
Despre Radu Nițescu e deja nedrept să vorbești în termeni de „unul dintre” sau „speranță”. Până la urma poezia îl saltă peste vârstă și deja nu mai putem spune nici „tânărul poet” – cu subtextul de rigoare, ce ar aduce cu sine avertismentul că ar trebui să așteptăm să „mai crească”.
La cei 25 de ani ai săi, Radu Nițescu mi se pare deja un urs al generației sale, care și-a ocupat o zonă amplă și clară, care – probabil – va avea ocazia să devină în timp candidatul pentru titulatura de „Leul poeziei în România”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
