Dincolo de sublinierea smereniei ca virtute, înţelegem din acest cuvânt că cele mai grele încercări ne vin din mândrie. Părintele Dumitru Stăniloae ne spunea că: „smerenia înseamnă conştiinţa de sine, precum mândria e lipsa conştiinţei de sine”. Fiindcă în smerenie omul realizează că nu e cu nimic mai presus de ceilalţi. Că există şi oameni mai buni, şi oameni mai răi. Nu suntem vârful în societatea noastră. Dacă înţelegem acest lucru şi dobândim conştiinţa de sine, nu vom mai ajunge să îi urâm pe cei care ne critică, pe cei care sunt nemulţumiţi de munca noastră, pe cei care ne cer întotdeauna mai mult decât dăm.
Şi tot aşa e şi cu lauda. Oare vom crede că suntem cel mai frumos om, cel mai bun, cel mai deştept? E cu putinţă aşa ceva? Unul pricepe mai multe din matematică, altul din filozofie, altul din lucrarea pământului, şi nu putem spune că unul e mai deştept decât celălalt. Un om are un fel de frumuseţe, e frumos fiindcă are ochii negri, celălalt e frumos fiindcă are ochii verzi. Doar mândria e cea care ne răpeşte dreapta judecată şi ne determină să considerăm că un om slab e mai frumos, sau un om cu statură mică e mai urât.
Chiar şi atunci când suntem convinşi că ni s-a făcut o nedreptate să ne întrebăm: oare suntem singurul om nedreptăţit din lumea asta? Şi oare noi niciodată nu am nedreptăţit un om?
Smerenia, spunea părintele Teofil, nu înseamnă să te consideri ultimul om de pe pământ. Fiindcă dacă tu eşti ultimul om şi cel mai mare păcătos, înseamnă că eu cel mult sunt penultimul mare păcătos. Nu avem cum să fim, fiecare în parte, cel mai mare păcătos. Ci să ne vedem exact aşa cum suntem. Să fim conştienţi că nu suntem cel mai. Pe niciun plan. Suntem cu toţii: slabi, neputincioşi, mai mult sau mai puţin deştepţi, mai mult sau mai puţin frumoşi şi nu avem întâietate în faţa aproapelui nostru.
Atunci vom avea cea mai puternică armă ca să trecem peste cursele întinse nouă.
