Stela Nemțenilor

Dar din toate aceste relatări, recunosc cu sinceritate, cel mai mult îmi place să scriu despre satele noastre, atât de apropiate și în același timp atât de îndepărtate, despre care ni se pare că știm multe, dar despre care în realitate știm atât de puțin. Cum este spre exemplu și satul meu, în care m-am născut, pe care ar fi trebuit să-l simt, să-l înțeleg, dar care cu regret îl votează pe Dodon de parcă n-ar fi la graniță cu România, dar în taigaua siberiană. Mare enigmă -satele noastre. De asta îmi place de fiecare dată să le descopăr și să scriu despre ele, așa cum voi face și despre satul Nemțeni din Hâncești.

Un om drag, Alexei Mîțu, doctor în științe și cercetător științific superior la Institutul pentru Horticultură și Tehnologie Alimentară, mi-a făcut mai demult o invitație pe care nu puteam s-o refuz. De mai mult timp Primăria și oamenii din sat s-au gândit să adune niște bani pentru instalarea unui monument al deportaților din această localitate, afectată profund, la fel ca totalitatea satelor basarabene, de valurile deportărilor din 1941 și 1949. Monumentul făcut de arhitectul Valeriu Herța a fost numit „Stela Deportaţilor” şi are înscrise numele a 51 de nemțeni strămutați forțat în acele vremuri tragice. Iniţiativa de a construi monumentul a venit din partea a cinci persoane, originare de prin părţile locului, iar primarul Gheorghe Filipschi a oferit spaţiul necesar chiar în centrul satului.

Observ de fiecare dată o conexiune directă dintre acțiuni de acest gen și felul cum localitățile se raportează politic. M-am uitat peste felul cum au votat nemțenii la ultimele alegeri pentru președinție. Din numărul total al celor incluși în listele de votare – 1 500, la vot au participat 607, adică 41,49 la sută, dintre care 408 au votat cu Maia Sandu (67, 22 la sută) și 199 cu Igor Dodon (32, 78 la sută). Dacă ar fi să judecăm după aceste rezultate, atunci în fiecare sat moldovenesc ar trebui să construim câte un monument al deportaților. Pentru că deportările au presupus nu doar victime, care sunt înseraţi în temelia acestor monumente, ci au presupus călăi, pe care tot trebuie să-i cunoaștem, nu să-i reproducem politic. Dar deportările înseamnă și complicitate, pentru că printre oamenii de lângă noi și prin satele noastre mișună oameni care au fost turnători, care au colaborat cu organele de represie sovietică, pentru că au avut interes direct ca aceste categorii de oameni școliți, gospodari și înstăriți să dispară din sate, iar ei să le ia locul. Iar în plus să nu uităm că deportările au presupus și indiferență, lașitate, lipsă de atitudine civică și comunitară în fața mașinăriei comuniste. Exact la fel cum întâlnim și astăzi printre noi, un fapt care ne duce la pierzanie existențială.
Tragedia celor deportați trebuie văzută multidimensional, nu doar prin prisma faptului că acești oameni au fost dezrădăcinați și duși departe de casă, dar și din perspectiva reîntoarcerii lor acasă, acolo unde au găsit o altă Basarabie, făcută RSS Moldovenească, sovietizată și comunizată, locuită de homo moldovanus, care este și acum „mai viu ca toții viii” și în care acești oameni erau indezirabili și „dușmani ai poporului”.

Cu vechea denumire de Hlopești, care este atestată în toate documentele domnești de altădată, satul Nemțeni este mic, chiar și după proporțiile Basarabiei, dar cu o mare ținere de minte. În anul 1904 se raporta ca localitate „…are 144 case, cu o populaţie de 1014 suflete; o biserică cu hramul Sf. Ion Gură de Aur; 310 vite mari. Locuitorii sunt ţărani, cari au pământ de împroprietărire 983 di desetine. Mănăstirea Neamţului, pe cari ruşii o numesc lavra Nemeţcaia, are aci 693 desetine pământ”. De fapt, de la această mănăstire pornește și actuala denumire a satului, conectată cu o istorie mai puțin cunoscută la noi, dar care a marcat destinul nemțenilor.

După realizarea Unirii Principatelor de la 1859, mai mulți călugări de la Mănăstirea Neamț, nemulțumiți de reforma secularizării averilor și pământurilor bisericești întreprinsă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, au fugit clandestin în Basarabia. Trecând Prutul pe la Sculeni, aceștia s-au stabilit la Hlopești (devenit de la 1820 Nemțeni), unde mănăstirea avea proprietăți, dăruite încă de la 1614 de popa Hariton, fost preot în acest sat. Cei opt călugări se vor afla la Nemțeni timp de doi ani, până când prin Ukazul nr. 911 din 7 decembrie 1862 al Consistoriului Duhovnicesc din Chișinău se va decide strămutarea lor la Chițcani, unde va fi ctitorită Mănăstirea Noul-Neamț. Prin urmare, satul Nemțeni și Biserica „Sfântul Ioan Gură de Aur”, construită la 1827, vor fi un loc de refugiu pentru comunitatea de călugări ce vor clădi în curând această mănăstire și vor muta o parte a spiritului ortodox românesc în stânga Nistrului.

Cu venirea sovieticilor, Biserica a dispărut, mai întâi la figurat, prin închiderea ei în anul 1960, apoi și la propriu, prin dărâmarea ei în 1978, demolare făcută chiar cu mâinile nemțenilor, mai exact a celor care au distrus Basarabia și au construit Moldova sovietică. La fel cum a dispărut și Moara lui Petru Solomon, pentru că nu convenea cuiva acest lucru „moșieresc român”.

Dar nemțenii țin minte. Noroc de satele noastre că au memorie lungă, pentru că dacă ne-am potrivi la memoria scurtă și pasageră a orașelor atunci cu siguranță rămânem fără istorie. Așa cum vor ține minte nemțenii și calamitatea din vara anului 2010, când din inconștiența autorităților neo-comuniste 115 case din sat vor fi înecate de revărsarea Prutului. Bine că au ajutat alții. Jumătate din satul nou a fost construit de „Concordia”, o organizație umanitară din Austria, cealaltă jumătate a fost construită de diferite organizații din țară. În total vreo sută de gospodării. Dar și aici s-a furat „moldovenește”, vreo cinci case rămânând nefinalizate sau neconstruite în general.

Deși sat mic, cu o populație de circa două mii de oameni, Nemțeni impresionează prin calitatea oamenilor pe care i-a dat Basarabiei. Dar cel mai mult place prin atitudinea pe care o are față de memoria acestora. Trei dintre ei sunt de netrecut în dorința de a vorbi despre acest sat. Strada centrală a localității poartă numele cântăreței Angela Păduraru, care are și un bust în mijlocul satului. Nemțeanca a fost una dintre primele interprete de romanțe, a cântat în Capela Corală „Doina”, (1961-1962), a fost solistă în diverse ansambluri ale Filarmonicii din Chișinău (1962-1963), solistă a Orchestrei de muzică populară „Folclor” a Radioteleviziunii din Chișinău (1971-1984), coristă în Capela corală a aceleași instituții. A avut parte de un destin tragic și zbuciumat, singura bucurie a vieții sale fiind cântecul. Trecută prin concurs, rămasă fără o bucată de pâine, în ultimii ani de viață, artista emerită Angela Păduraru curățea cartofi la ospătăria Spitalului de boli infecțioase „Toma Ciorbă din capitală”. Angela Păduraru a plecat dintre noi pe 26 iulie 1995, dar nemțenii îi poartă cinstea nu doar prin stradă și bust, dar și prin festivalul-concurs interraional „Cântecul – bucuria vieții mele”, organizat în memoria regretatei cântărețe de muzică populară.
De la 1 septembrie 2016 Gimnaziului din satul Nemţeni i s-a conferit numele „Constantin Tănase”. Regretatul publicist s-a născut în această localitate de pe malul Prutului, de aici au pornit numeroase proiecte şi idei, ce l-au făcut cunoscut şi apreciat în ţară şi peste hotare. Ideea de a conferi instituţiei numele distinsului consătean a venit din partea colectivului de învăţători, dar şi a consătenilor. În timpul apropiat, la acest gimnaziu va fi inaugurat un muzeu al personalităţilor originare din Nemţeni.

Tot în acest gimnaziu și-a găsit „refugiu” opera unui alt nemțean celebru – Timotei Bătrânu, care a pictat cele mai pitoreşti locuri din satul natal şi din împrejurimile localităţii, iar cele mai deosebite tablouri le-a dăruit Gimnaziului „Constantin Tănase”. Timotei Bătrânu este născut la Bălăureşti, iar copilăria şi-a petrecut-o la Nemţeni. Toată dragostea, recunoştinţa şi admiraţia pentru satul copilăriei,Timotei Bătrânu a întruchipat-o în tablourile sale. Mai mult decât atât, el a făcut un gest extraordinar și le-a dăruit gimnaziului din Nemţeni.
Artistul are două sate la care ţine la fel: Bălăureşti şi Nemţeni. În Bălăureşti a pictat biserica, iar în Nemţeni a pictat lucrări şi le-a oferit în dar. O parte dintre lucrări sunt din amintirea copilăriei, acum nu mai sunt aceste case, dar le-a pictat din memorie, altele sunt din zilele noastre, locuri şi oameni concreţi.

Nu puteam să nu menționez în această paletă de personalități pe Vera Tănase, depozitară a memoriei Tănăseștilor din Nemțeni, neam mare și cu mari proprietăți în regiune, care au avut de pătimit printre primii în urma venirii regimului comunist. Actualmente vice-președinte al raionului Hâncești, dar înainte de toate un dascăl cu mare experiență și dăruire, Vera Tănase este și o bună cunoscătoare a istorie satului, care alături de Timofei Butnaru, fost primar și profesor de istorie, au devenit arhivarii istoriei acestui sat de pe malul Prutului, cu mare simțire românească.

Poate din această cauză are satul o memorie lungă. Au avut nemțenii o biserică veche, care s-a pierdut, acum au alta nouă, care păstrează amintirile satului. Au avut nemțenii un sat vechi, acum au două sate, pentru că o parte a satului vechi s-a mutat „în deal” după inundați, pentru a-i da continuitate și viitor. Au fost oameni gospodari și de seamă în sat, doriți a fi anihilați și uitați, pentru a fi înlocuiți cu oameni noi, străini și vitregi. Dar nemțenii au pus o „Stela a Deportaților”, pentru ca oamenii care vin și pleacă să nu uite că satul are memorie.

Mulțumiri speciale dlui Timofei Butnaru pentru cartea sa „Istoria Bisericii Ortodoxe din satul Nemțeni”, care a inspirat mai multe rânduri ale acestui articol.