Am tot privit din 2009 cum Partidul Democrat s-a infiltrat în spectrul politic moldovenesc sub masca unui partid „proeuropean” și „democrat”, iar pe parcurs și-a dezgolit esența sa de partid oligarhic, cleptocratic, antieuropean și antidemocratic, dar cel mai important de o factură neocomunistă și euroasiatică. Cel mai spectaculos sunt aceste „calități”, mai ales ultimele două, pot fi deduse din exercițiul acestui partid de a se debarasa de „aliații” săi de orientare „proeuropeană”, care rând pe rând au fost înlăturați sau transformați în sateliți. Și aici istoria ne oferă un paralelism spațial și temporal inedit, pentru că această manieră de acțiune politică este cunoscută drept „tactica salamului” (în ungară szalámitaktika) și a fost o invenție a comunistului maghiar Matyas Rakosi, care a implementat-o în țara sa pe la mijlocul anilor 1940.

Instaurarea comunismului în Europa de Est: paralele istorice

În general, se cunoaște că instaurarea comunismului în Europa de Est s-a întâmplat în timpul și la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, drept rezultat al faptului că armatele sovietice „eliberând” Țările Baltice, Basarabia, Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria sau Iugoslavia, au determinat schimbarea orânduirii politice existente în aceste state, fie prin încorporarea lor directă, fie prin aducerea la putere a partidelor comuniste, care au realizat de jure intrarea acestora în sfera de influență sovietică. Cu excepția Cehoslovaciei, unde partidul comunist era o forță politică moderată de circa 10% în parlamentul interbelic al țării, din cauza că era cea mai industrializată parte a regiunii, iar clasa muncitoare îl vota pentru a-i apăra drepturile, în restul statelor partidele comuniste erau o noțiune efemeră. Spre exemplu, în România anului 1944, partidul comuniștilor număra vreo mie de membri. În Polonia sau Ungaria nu existau deloc, în Iugoslavia s-a creat în contextul războiului, iar în Bulgaria avea o condiție clandestină permanentă.

Prin urmare, pe unde existente și activate de venirea tancurilor sovietice, iar pe unde aduse de acestea drept rezultat al activității kominterniste, partidele comuniste au fost niște „cai troieni” desantați în societățile est-europene pentru a servi interesele Moscovei. Chiar și cu acest suport masiv al regimului sovietic de ocupație, acestea n-ar fi reușit atât de rapid să se impună în țările central și est-europene, tradițional antiruse și anticomuniste, dacă n-ar fi existat izolarea internațională și cooptarea unor elemente ale societății care au crezut cu naivitate în stipulațiile de la Yalta, asociindu-se politic din circumspecție, constrângere sau/și oportunism cu partidele comuniste. Exact cum au făcut mai multe partide și membri de partide de pe la noi, când au făcut majoritatea parlamentară în favoarea PD.

Tactica salamului sau „strategia feliilor de salam” este un proces de dezbină și cucerește cu amenințare și alianță, folosit pentru a învinge opoziția. Prin aceasta, partidele comuniste est-europene, la adăpostul armatelor sovietice, au influențat și dominat peisajul politic pas cu pas. În acest sens, opoziția a fost înlăturată „felie cu felie”, până aceasta realizează (prea târziu) că este eliminată în totalitate. În unele cazuri acest fapt a inclus crearea numeroaselor facțiuni în cadrul partidelor concurente, dinamitând partidul din interior, fără ca părțile „feliate” să protesteze. Tactica salamului a reușit în mare parte în Europa de Est și din considerentul că partidele comuniste și-au ascuns o perioadă adevăratele motive de lungă durată, menținând o aparentă postură de cooperare și utilitate, dar în același timp urmărind subversiunea graduală a contextului de coaliție. În cazul Ungariei de după război Matyas Rakosi pretinde că în așa fel a acționat Partidul Comuniștilor, care a distrus partidele noncomuniste „tăindu-le asemeni unor felii de salam”. Obținând în primele și ultimele alegeri libere din 1945 doar 17% din voturi, comuniștii au intrat în coaliție cu mai multe partide, printre care și Partidul Micilor Proprietari, învingători în alegeri, dar constrânși să accepte colaborarea. În timp, catalogând oponenții drept fasciști (sau cel puțin simpatizanți fasciști), comuniștii au reușit decuparea întâi a partidelor de dreapta, apoi a celor centriste, apoi a celor mai curajoase de stânga, până la momentul în care vor rămâne la putere doar transfugii care au acceptat să colaboreze cu partidul comunist.

Deosebit de spectaculos s-a produs acest lucru în România, unde partidul comunist, absolut efemer și nesemnificativ, a fost acceptat într-o coaliție de partide istorice (cu Partidul Liberal și Național-Țărănist) imediat după lovitura din 23 august 1944, pentru ca România să obțină un tratament mai favorabil în fața Uniunii Sovietice, care ocupase între timp țara.

La 12 octombrie 1945, comuniștii au înjghebat o coaliție extinsă de partide de stânga – Frontul Național Patriotic – de sorginte „democratic” și „antifascist” din care făceau parte mai multe partide marginale ca Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților sau Apărarea Patriotică. Cu toate acestea, reprezentanții săi nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor (un aliat al comuniștilor), a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoașterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniștri membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie – Procuratura, Ministerul de Justiție și Ministerul de Interne, pe care le vor folosi împotriva adversarilor politici.

După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave (întâmplate cu adevărat). După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de dreapta, în mod expres Partidul Liberal, apoi asupra celor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectaculos și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR.

Variante cu salam moldovenesc

Păcat că Vlad Filat, care a trecut prin băncile Universității din Iași, s-a ocupat mai mult de vânzarea televizoarelor sau a țigărilor și n-a citit măcar o carte de istorie a României. Poate înțelegea ce-i asta tactica salamului și nu mai stătea acum la cheremul lui Plahotniuc. Pentru că partidul său, puternic, viguros și promițător, a fost atras spectaculos în această strategie după 2009. PD a acționat în trei direcții din acest punct de vedere. În primul rând, sub lozinca integrării europene s-a infiltrat în coaliția majoritară jucând cartea partidului salvator și utilitarist. Apoi, având printre cele mai scăzute scoruri electorale, a reușit să obțină concesii majore la funcțiile cheie, în primul rând, Procuratura și Centrul Național Anticorupție, pe care le-a folosit împotriva tuturor „aliaților din guvernare” atunci când a venit momentul. În cele din urmă, a dinamitat din interiorul alianței „partidele-colege”, dar și alte partide din afară, pe care le-a îngenuncheat definitiv. În primul rând PLDM, pe care l-a văduvit rând pe rând de mai mulți lideri (M. Godea, A. Tănase, V. Nagacevschi, I. Leancă), iar dacă ne uităm unde sunt acești oameni acum și ce servicii îndeplinesc pentru PD, atunci lucrurile devin cât se poate de clare. Apoi împreună cu PLDM a fragmentat Partidul Liberal, scoțându-l de la guvernare prin crearea PLR, pentru ca în cele din urmă să-l aducă din nou la guvernare în condițiile avantajoase pentru Plahotniuc. Mihai Ghimpu e clar că n-are când citi, dar Dorin Chirtoacă a mai privit prin cărțile de istorie. Chiar să nu fi știut că istoria dacă nu-i învățată, atunci se repetă. Prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă.

Felierea salamului moldovenesc a continuat prin înstrăinarea „comuniștilor” lui Voronin, inițial prin crearea unei clone PCRM-reformatoare, apoi prin stimularea plecării altor „fugari”, care au ajuns în majoritatea parlamentară. În cele din urmă, Plahotniuc va mai aduce din PLDM încă o grupare, cooptată și ea la procesul de guvernare, ceea ce face ca la ora actuală, practic, în politica moldovenească să existe un singur partid de guvernare – Partidul „Democrat” – care controlează în R. Moldova toate pârghiile de putere.

Rușine Europa, rușine America!

Există desigur mai multe deosebiri de nuanță majoră între tactica salamului din anii 1940 și cea operată de PD. Atunci, partidele politice tradiționale și democratice acționau într-o ambianță de teroare și ocupație sovietică, pentru că americanii și europenii erau incapabili să le ajute în vreun fel sau să le încurajeze rezistența. Au încercat să impună sovieticilor „Declarația asupra Europei eliberate”, care într-un fel obliga Moscova să nu folosească prezența militară în Europa de Est, ca instrument de schimbare a regimurilor politice. Tot o formă de ipocrizie, dar cel puțin era o realitate politică și militară.

Acum însă, după 2009, uzurparea puterii de către PD și Plahotniuc s-a întâmplat cu ajutorul și sub ochii americanilor și europenilor, chiar în numele ideilor democrației și integrării europene. Iar dacă până în toamna anului 2015 mai existau simptome de eventuală aderență față de valorile civilizației occidentale, atunci după aceasta, lucrurile au degradat într-un mod evident. La fel ca și comuniștii din anii 1940, pediștii și-au camuflat foarte abil ambițiile de lungă durată de a pune stăpânire pe acest stat, ajungând în acest moment să domine în totalitate politica moldovenească. Din acel moment, dar poate și mai înainte, orice suport față de acest individ și partidul său înseamnă un afront adus noțiunii de libertate și democrație în care Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii au investit atât de mult în R. Moldova. Pericolul rus nu este o scuză pentru legitimarea unui uzurpator, care a furat viitorul acestei țări. Altfel, nu ne mai învățați cum să trăim și ce să facem.

Din această fabulă a salamului feliat toți trebuie să învețe ceva: occidentalii că societatea moldovenească trebuie încurajată să reziste și să lupte pentru democrație și libertate; Mihai Ghimpu și liberalii sau eventual încă cineva cu „sovisti” din trădători, să se dumerească cât încă nu-i târziu și să înțeleagă ceva din ce-a pățit Filat; opoziția politică trebuie să se unească pentru a crea un front comun împotriva tiraniei, iar noi, cetățenii acestei țări, avem dreptul să ne cerem țara înapoi, pentru a trăi în decență și bunăstare, într-o țară lipsită de frică și incertitudine.