Editorial

Televiziunile între uman şi… audienţă

Sus-semnatul, umila dumneavoastră slugă, nefiind „om de televiziune”, ci doar „consumator de televiziune”, va oferi cuvântul unui om care ştie cu ce fel de lingură se mănâncă această „ciorbă”. E vorba despre Andreea Marin-Bănică, celebra prezentatoare a emisiunii „Surprize, surprize” de la TVR 1, care într-un interviu recent acordat ziarului „Evenimentul Zilei” declară următoarele: „Cert e că azi nu mă mai uit aproape deloc la televizor la posturile româneşti, am doar două-trei programe pe care le mai urmăresc din când în când, pentru că ideea mea despre jurnalismul de televiziune pare să fie demodată în contextul actual şi nu mă regăsesc în ceea ce se întâmplă adesea pe micul ecran în prezent: scandaluri inventate de dragul unor modeste puncte de audienţă, lauda de sine fără merite reale, o scară inversată a valorilor, vorbe goale, forme fără fond. Nu îmi doresc să mă adaptez la acest nou tip de televiziune, aşa că l-am eliminat din viaţa mea, consider că nu îmi aduce niciun avantaj. Nu vreau să îi ofer copilului meu o asemenea perspectivă despre viaţă, ca şi cum aceasta ar fi normalitatea”. (Sublinierea îmi aparţine – c.t.)

Când la Bucureşti a fost lansată „Realitatea TV”, credeam că nu o să mă mai satur de ea. După scurt timp însă ceva s-a „frânt” în mine, dar mă temeam să recunosc că „ceva” nu e în regulă. Apoi am făcut un efort să recunosc, iar ceea ce am recunoscut e cam ceea ce a declarat celebra prezentatoare TV Andreea Marin. Am aşteptat cu mult interes, dar şi cu multă îngrijorare, lansarea la Chişinău a două „televiziuni de ştiri”. După lansare, îngrijorarea mea nu mi s-a părut lipsită de temei.

Nu vreau deocamdată să afirm că toate cele spuse de Andreea Marin despre televiziunile de la Bucureşti (scandaluri inventate de dragul unor modeste puncte de audienţă, lauda de sine fără merite reale, o scară inversată a valorilor, vorbe goale, forme fără fond) sunt perfect valabile şi pentru cele două televiziuni de ştiri de la Chişinău – „Publika TV” şi „Jurnal TV”. Putem însă vorbi deja despre nişte tendinţe îngrijorătoare, cum ar fi dispariţia umanului din ştiri şi reportaje şi înlocuirea acestuia cu un surogat, cu un uman contrafăcut, simulat şi cu senzaţionalul, de fapt cu un senzaţional, de asemenea, surogat şi simulat, inventat, fiindcă – de unde să iei senzaţional în fiecare seară într-o ţară ca R. Moldova unde senzaţionalul se produce la distanţă de secole? Astfel, durerile sinistraţilor din lunca Prutului nu mai sunt dureri umane, ci material publicitar, insistenţa cu care se repetă aceleaşi imagini aproape fiziologice şi apocaliptice transformă aceste dureri în material promoţional. Cu cât e mai groaznic şi mai şocant, cu atât e mai bine, pentru că televiziunile de acest gen au un singur Dumnezeu căruia i se închină, numele lui fiind AUDIENŢA, iar audienţa are şi ea la rândul ei un (singur) nume – BANUL.

Există însă şi o deosebire de substanţă între televiziunile de ştiri de la Bucureşti şi cele de la Chişinău. Apreciind la justa lor valoare eforturile celor două televiziuni de la Chişinău de a propune publicului un alt produs mediatic, recunosc că, nu o dată m-am surprins că, sătul de flecăreala acestora, prind a butona „M-1” – da, da, acea mult blamată în trecut „televiziune din Dealul Schinoasei” care, după ce i-a fost schimbată conducerea, s-a schimbat şi ea la faţă, devenind nu pur şi simplu „acceptabilă”, dar chiar agreabilă, dorită.

Să revin însă la „deosebirea de substanţă” ce există între „televiziunile de ştiri” de la Bucureşti şi cele de la Chişinău, despre care vorbeam mai sus. Televiziunile de la Bucureşti (mai) pot fi privite fiindcă au valori. Chiar dacă bat apa în piuă, o bat cu talent, chiar dacă mai spun şi prostii, le spun frumos, într-o admirabilă limbă română, şi le spun oameni de certă valoare. La noi, din păcate, televiziunile duc lipsă de personalităţi, de oameni de valoare, de aceea şi dezbaterile, talk-show-urile sunt salvate nu de moderatori, ci de invitaţi, când se nimeresc a fi buni. Uneori moderatorii mai mult încurcă, dacă invitaţii ar fi lăsaţi de capul lor, dezbaterile ar fi mai sincere şi mai interesante. Cele două „televiziuni de ştiri” nu au născut încă niciun om de televiziune cât de cât remarcabil, iar în lipsa acestora spaţiul este „umplut” cu cadre foarte tinere (ceea ce nu e foarte rău) şi cu „cadre” adunate de la fostele „M-1” şi „EUTV” şi încă existenta NIT. Unele, fiind cu totul neprofesioniste, mai au o „calitate” – sunt absolut lipsite de credibilitate. Devine obositoare şi iritantă prezenţa unora şi aceloraşi moderatori, a unora şi aceloraşi invitaţi, pentru că ştii dinainte ce vor spune şi nu mai e cazul să te oboseşti privindu-i. Dacă există cineva care poate fi privit cu interes, acest cineva vine din presa scrisă. Într-un fel, tot din presa scrisă vine şi Constantin Cheianu („Ora de râs” cu Anatol Durbală), dramaturgul, publicistul şi – îndrăznesc să afirm – omul de televiziune care este singura excepţie pozitivă şi remarcabilă la „Jurnal TV”. La „Publika TV” singura excepţie remarcabilă de acest gen este actorul Sergiu Voloc.

Ştiu, reflecţiile de mai sus îi vor supăra pe unii. Să se supere, un lucru însă vreau să se reţină: ceea ce am spus, am spus cu îngrijorare, nu cu răutate. Nu am niciun motiv să fiu maliţios sau tendenţios cu nicio televiziune, fiindcă drumurile noastre nu se intersectează, eu fiind omul cuvântului scris, nu rostit pentru a fi privit, îmi ştiu locul şi nu mă bag acolo unde aş putea „performa” prin a face un lucru mai prost decât alţii.
Închei cu un citat dintr-un eseu recent al lui Andrei Pleşu: „N-am menajat pe nimeni, din nici o tabără, când am avut ceva de obiectat. Şi n-o s-o fac nici de acum înainte, cu riscul de a-mi îndurera admiratorii mai angajaţi decât mine. Admiraţia cuiva care mă apreciază strict în măsura în care îi confirm ataşamentele politice nu mă flatează peste măsură”.

Îi rog pe unii cititori de-ai mei să atragă atenţia la ultima frază. Ei ştiu de ce.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.