Dintre toate acestea, Tighina (Bender) este probabil singura care a cunoscut soarta unei localități de la hotarul imperiilor. Aflat pe malul drept al Nistrului, pe teritoriul secular al Moldovei, orașul poartă totuși din ce în ce mai puține trăsături românești. Actualii stăpâni încearcă să inoculeze o altă memorie istorică. 

Ca să intri în Tighina venind pe drumul dinspre Chișinău, trebuie să treci un post vamal instalat la aproximativ un kilometru distanță de oraș. Pentru unii ar putea fi o surpriză apariția vămii odată ce nu au ajuns la Nistru. Or, Tighina este singurul oraș de pe malul drept al fluviului care a ajuns sub jurisdicția republicii separatiste transnistrene. Cei care au reședință în R. Moldova trebuie să treacă printr-o procedură ciudată de control. Întâi, completează o fișă de migrație în care indică locul și timpul cât vor sta pe teritoriul transnistrean, după care, la un ghișeu, sunt supuși unui interogatoriu cu întrebări de genul: „Intrați pentru prima dată în Transnistria? Poate ați mai fost, dar cu alt nume? Reușiți să vă întoarceți în 24 de ore?” Întrebări de necrezut într-un stat declarat democratic și suveran.

La Tighina ofițerii români au „desedat”

Primul obiectiv grandios care atrage atenția în Tighina este Memorialul militar istoric. În fața galeriei de coloane de la intrare stă cu mâinile în șolduri general-feldmareșalul rus Grigori Aleksandrovici Potiomkin care a participat la asedierea Cetății Bender la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Peste drum se află un supermarket Sheriff, iar în spate – blocuri de locuit cu nouă etaje. La câțiva pași, se înalță de asemenea, copia arcului de triumf ce a existat cândva la Chișinău, în cinstea victoriei armatei țariste asupra turcilor la Tighina.

Memorialul a fost inaugurat în octombrie 2008. Până atunci, pe acest loc s-a aflat Cimitirul Militar Românesc „General Drăgălina”, unde au fost înmormântați peste 500 de ostași români. În perioada sovietică, cimitirul a fost lăsat de izbeliște. Abia în 2007 s-au pornit lucrări de amenajare. Dar nu pentru a-l reabilita, ci pentru a-l lichida definitiv. Autoritățile locale au strămutat crucile, fără a exhuma osemintele ostașilor români. În locul lor a fost amenajat un complex memorial dedicat militarilor care și-au pierdut viața în zona Cetății Bender în timpul războaielor ruso-turce și a celor două războaie mondiale. Majoritatea celor pomeniți aici sunt ostași ruși și sovietici.

Aleea principală a memorialului duce spre o capelă, iar dacă o iei spre dreapta, pe o alee secundară, dai de două plăci comemorative. Pe una dintre ele, în fața a 16 cruci negre este scris în rusă și maghiară „În memoria prizonierilor și civililor unguri care au murit în timpul celui de-al doilea război mondial în orașul Bender”. Alături, se află 33 de cruci românești care au fost amenajate într-un colț de memorial. Culoarea lor albă le face vizibile de departe. De câțiva ani însă, pe placa comemorativă românească persistă o greșeală de tipar „Ofițerilor și soldaților români căzuți și desedați în orașul Bender în 1941-1944 înmormântați în acest cimitir”.

Cetatea Tighina, ascunsă între uzine și cazarma „RMN”

Înainte să ajungă la citadela cetății, vizitatorii trebuie să treacă printr-o zonă industrială. Peisajul nu este unul promițător, te însoțesc clădirile uzinelor părăsite și slogane sovietice „мой завод – моя гордость” (Uzina mea – mândria mea), menite să sporească mândria clasei proletare. Niște portari observă pașii noștri șovăitori și ne strigă că suntem pe drumul cel drept. În fine, ajungem la o altă poartă, de după care apare un tânăr și ne explică politicos cum să ajungem la citadelă.

Cumpărăm câte un bilet de 15 ruble transnistrene (circa 17 lei) și intrăm pe teritoriul cetății. Atmosfera unui film post-apocaliptic nu ne părăsește. Pe o parte se întinde solitar blocul unei uzine, iar pe altă parte, vântul șuieră prin cazărmile goale aflate într-o stare de semiruină. Totuși, după o cotitură, în fața ochilor apar zidurile ferme ale citadelei. Cu cât ne apropiam de ele, cu atât deveneau mai impresionante. Citadela se înalță calmă pe malul fortificat al Nistrului, parcă indiferentă față de trecerea timpului.

În preajma zidurilor au fost instalate bustul legendarului baron von Munchausen, care ar fi făcut armata la Tighina, iar la intrare – busturile tuturor comandanților ruși care au reușit să cucerească cetatea: Suvorov, Miller, Raevski, Rumeanțev etc. Alte plăci comemorative povestesc despre refugiul împăratului suedez Carol al XII-lea. Când urci pe zidurile cetății, îți dai seama că străjerii de cândva ai fortăreței vedeau malul stâng al Nistrului ca în palmă. Într-o zi însorită se zăresc până și blocurile de locuit ale orașului Tiraspol. Văzând maiestatea tristă a cetății, îi dorești o soartă mai bună. Chiar dacă se observă urmele unor încercări de reparație, nu încape îndoială că săpăturile arheologice temeinice și lucrările de restaurare de calitate ar transforma acest monument istoric într-o adevărată bijuterie.

Oraș fără gherete

Cei care vin din Chișinău pot să observe un detaliu care îi lipsește capitalei noastre. Pe străzile Tighinei nu se văd gherete unde s-ar vinde țigări și alte nimicuri. Singurul loc unde poți să dai de chioșcuri este piața agricolă de lângă autogară. Nu am văzut nici gunoi pe trotuare, stradelele centrale fiind curate și acoperite cu frunze galbene ce cădeau din pomi una câte una.

Tighina lasă impresia unui oraș liniștit, dar, într-o oarecare măsură, străin. Pe alocuri, întâlnești plăci instalate în memoria „apărătorilor orașului” în războiul din 1992. Pe afișe și panouri scrie doar în limba rusă, încât atunci când auzi niște moldoveni schimbând două vorbe, îți saltă inima de bucurie și îți dai seama că ești totuși în R. Moldova.