„…organizatiile romanilor ucraineni si autoritatile Romaniei aflate in spatele lor considera Bucovina de Nord si sudul Basarabiei teritorii anexate ilegal de la Romania” (Serghei Tighipko, prezidentiabil ucrainean)
Cine trece prin Kiev in aceasta perioada de campanie electorala prezidentiala va avea surpriza sa vada pe bulevardele principale ale capitalei afisul unui candidat pe care apare un singur slogan: Romania – vecinul nostru concurent si periculos. Dupa ce iti reprimi firescul sentiment patriotic – ce importanta tara trebuie sa fie Romania daca unii intra in alegeri doar ca sa o combata! – nu poti sa eviti un moment de perplexitate. De unde, totusi, aceasta obsesie?
Ucraina pe divan
Nici in alegerile parlamentare din RM, nici in cele prezidentiale din Romania nu s-au auzit ideile nastrusnice despre intentiile Bucurestiului in regiune pe care unii politicieni, experti sau jurnalisti de la Kiev le colporteaza inconstient (in campania din Romania despre Ucraina s-a vorbit, practic, vreo doua-trei minute!).
De fiecare data aproape cand vine vorba despre Romania se aude aceeasi placa veche care canta melodia nenorocirilor pe care Bucurestiul le-ar produce in regiune daca, fireste, nu ar exista vigilenta unor politicieni si reprezentanti ai societatii civile din Ucraina. Insusi ministrul de Externe s-a grabit sa infirme public „intentiile” Bucurestiului, sugerand, tocmai prin asta, ca multa lume le-ar lua in serios…
Ce se intampla, de fapt? Cui foloseste o asemenea isterie publica? Si cum se poate ajunge ca unul dintre candidati sa il acuze pe un altul de „comert” cu integritatea Ucrainei, pentru ca a promis sa ofere minoritatilor dreptul de a se exprima plenar in limba lor?
Cine va fixa directia?
Exista insa, potential, mai multe Ucraine. Iar viitorul presedinte, care are prerogative insemnate in orientarea politicii externe a tanarului stat, va avea un cuvant greu de spus in definirea ei. „Ucraina pentru popor”, spune Victor Ianukovici in programul sau politic. Comparatia cu politica lui Kucima din perioada 1994-2004 este inevitabila. Cine este mai pro-rus dintre ei? Intr-o vizita din 2006, Victor Ianukovici spunea la NATO ca Ucraina nu este interesata in obtinerea unui Plan de Actiuni. Chiar daca nu s-a opus niciodata integrarii in UE a Ucrainei, a incercat sa joace pragmatic, persifland asa-numitul „euro-romantism” al celor din tabara oranj.
Fostul premier vrea o piata comuna si cu UE, si cu CSI, iar cu Bruxellesul Ucraina ar trebui sa semneze Acordul de Liber Schimb. Un element important din programul sau este decentralizarea si sprijinul comunitatilor minoritare – niciun „oranj” nu a declarat asta! – in schimbul sustinerii sale la alegeri. Deocamdata, Partidul Regiunilor a evitat sa se alature unui grup din Parlamentul European, iar in timpul razboiului ruso-georgian a sustinut pozitia Moscovei, pe care nu a contrazis-o nici in chestiunea flotei din Crimeea.
Ideea axiala a programului Iuliei Timosenko este integrarea europeana. Daca alti candidati folosesc argumentul ca „UE nu este interesata de Ucraina”, premierul actual vorbeste despre Europa care trebuie construita „la noi acasa”, pentru ca Ucraina sa devina membru al UE. Partidul ei este membru al PPE, iar presedintele Vilfred Martens i-a trimis un mesaj elogios de incurajare atunci cand si-a anuntat candidatura.
Despre NATO, programul ei nu spune nimic. Relatiile cu Rusia nu sunt neglijate, premierul reusind sa semneze un acord energetic important cu Putin si chiar sa se amuze in prezenta acestuia cand, in timpul unei conferinte de presa, Putin a declarat ca presedintii Ucrainei si Georgiei ar trebui sa se intalneasca mai bine „fara cravate” pentru ca acestea s-ar fi scumpit. Timosenko a ras la aluzia lui Putin, spre oroarea adeptilor de acasa ai lui Iuscenko in fata carora a trebuit sa dea socoteala.
Arseniy Yatseniuk era sa devina „Obama al Ucrainei”. Ca ministru de Externe, in 2007-2008, promova integrarea euroatlantica a Ucrainei, iar in ianuarie 2008 isi punea semnatura, alaturi de presedintele Iuscenko si premierul Timosenko, pe scrisoarea catre NATO in care se cerea Planul de Actiuni pentru Ucraina. Ulterior si-o retrage. In iunie 2009, odata cu venirea expertilor de la Moscova in echipa sa, Yatseniuk schimba registrul si devine promotorul unei viziuni izolationiste, un soi de „a treia cale” in versiune ucraineana.
Il lauda pe Putin intr-un interviu, desi spune ca nu vrea sa fie si el asa ceva. Afirma ca, daca Ucraina nu a fost invitata sa adere la UE si NATO, aceste institutii nu mai sunt o prioritate. In plus, intr-o viziune pur ruseasca, isi croieste programul politic pe un proiect geopolitic care pivoteaza in jurul Rusiei kieviene – centrul panslavismului, al civilizatiei ortodoxe si al Imperiului Rus – si viseaza un soi de „Europa mare” care ar cuprinde Ucraina, Belarus, Rusia si Kazahstan.
Desi a ajuns undeva pe la 5%, Victor Iuscenko profita de declinul confuzului Yatseniuk si, dupa cum arata sondajele, redevine un competitor cel putin in vestul Ucrainei. Discursul lui Iuscenko trece de la centrismul din 2004 la un nationalism care il indeamna sa declare senin ca Ucraina a rezolvat problemele minoritatilor (!). Paradoxal, devine mai pro-NATO decat la inceput si cere explicit ridicarea vizelor si aderarea la UE.
Programul lui Iuscenko din 2010 este mai pro-occidental decat in 2004, dar cine sa il mai creada? Nu a reusit mai nimic din ce si-a propus pana acum, desi a trecut peste patru guverne, dintre care trei oranj. Dincolo insa de scorul in sondaje, este clar ca actualul presedinte nu si-a spus ultimul cuvant in surprinzatoarea viata politica a Ucrainei si, avand institutiile de forta la dispozitie, mai poate produce surprize.
Pe turnanta vine vijelios Serghei Tighipko, bancherul fost lider regional al comsomolului si originar din acelasi oras cu fostul presedinte Kucima, cel care l-a si numit viceprim-ministru pe economie prin 1997. Miza campaniei lui pivoteaza in jurul pericolului romanesc. A ajuns undeva pe la 7,3% si declara ca lupta pentru locul al doilea. Mai stii?
Obsesiile trebuie sa dispara
Indiferent cine va fi presedinte la Kiev, trei lucruri devin evidente in regiune. Primul, ca cele trei state Romania – Ucraina – R. Moldova nu pot actiona „la pachet”, asa cum se declara si insista odata. Ceea ce putem spera tine de existenta unor relatii bilaterale eficace. Atat. In al doilea rand, geloziile nu isi au locul. Ucraina trebuie sa inteleaga ca nu va fi niciodata pentru R. Moldova ceea ce este Romania si niciodata nu va fi privita asa.
De aceea relatia Bucuresti-Chisinau trebuie lasata sa-si continue cursul special, iar Chisinaul si Kievul pot sa construiasca parteneriatul pe care l-au declarat la unison. Dar, inainte sa rezolve patrulaterul fatidic Giurgiulesti – Palanca – Novodnestrovsk – proprietati. Caci aici va fi testul. In al treilea rand, in ceea ce priveste relatia Bucuresti-Kiev, indiferent cine va fi presedintele Ucrainei, va trebui sa priceapa ca lucrul cel mai intelept pe care cele doua state il pot face impreuna este un parteneriat strategic. Ar fi al cincilea pe care Bucurestiul l-ar semna, dupa cel cu SUA, Franta, Polonia si Azerbaidjan. Nu va fi, desigur, o casatorie din dragoste, ci una din interes. Dar, nu o data, acestea din urma se dovedesc mai trainice.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
