Sub flamura tricoloră a poporului român, RSS Moldovenească a devenit Republica Sovietică Socialistă Moldova, și-a proclamat suveranitatea de stat pe 23 iunie 1990, apoi a devenit Republica Moldova pe 23 mai 1991, și, într-un final, a fost recunoscută de Organizația Națiunilor Unite drept stat independent și primită în această comunitate internațională a statelor lumii pe 2 martie 1992.
Nu-mi amintesc un timp în care să nu fi văzut tricolorul nostru pe clădiri, pe mașini, în parcuri, pe suvenirurile din magazinele de artizanat. În ciuda albastrului mai azuriu, în ciuda galbenului mai puțin auriu, în ciuda roșului mai puțin carmin, în ciuda proporției de unu la doi, nu doi la trei (lățime față de lungime), drapelul de stat al Republicii Moldova și drapelul de stat al României, mai ales însoțite de stemele celor două state pe dunga mijlocie galbenă, puse alături, pe două catarge, pot fi recunoscute, la o privire care să dureze ceva mai mult decât câteva secunde, ca simboluri a două state mai mult decât frățești de orice locuitor al planetei Pământ cu liceul absolvit, indiferent dacă a fost sau n-a fost vreodată prin părțile noastre de lume.
Pentru mine, acum, tricolorul reprezintă starea de normalitate, norma legală, cetățenească, unica de acceptat pe teritoriul Republicii Moldova. Ca moldovean basarabean, născut în 1989 în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, sunt mândru că înaintașii noștri au reușit să readucă acest frumos drapel la el acasă, acolo unde a fost steag oficial și în perioada tulbure a lui decembrie 1917 – martie 1918, în Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), care s-a unit de bună voie și nesilită de nimeni cu mama sa, România, pe data de 27 Martie 1918, începând procesul de creare a statului național unitar român, finalizat pe 1 Decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
A avea trei culori în drapel e mai frumos decât a avea două. De exemplu, roșu și verde.
Mai ales când cele trei culori, albastru, galben, roșu, reprezintă culorile de bază ale spectrului cromatic vizibil ochiului uman. Din aceste trei culori se obțin, prin diferite amestecuri, toate celelalte, atâtea câte le pot vedea oamenii.
Atunci, ca moldovean mândru de moldovenitatea mea ce îs, nu poate să nu-mi placă să am așa steag. Din atâtea popoare de pe lumea asta, numai noi cu românii, andorejii și ciadejii avem așa minunăție. Bine, și niște entități care nu-s state. De exemplu, capitala Ungariei, orașul Budapesta. Și o organizație care se numește, în limba ei, донскoе казачье войско, iar în limba noastră, română, Oastea Căzăcească a Donului, și care în 1918-1920 avea și stat propriu cu capitala la Novocercassk, în regiunea Kuban, mai pe lângă râul Don și Marea Azov.
Să ai drapel tricolor, albastru, galben și roșu, cu culorile așezate pe verticală înseamnă să fii, de asemenea, moștenitor al tradițiilor revoluționare de la 1848-1859 și, mai ales, a republicanismului autentic românesc, liberal-radical (roșu) și socialist, persecutat pe toate căile sub Constituția monarhistă din 1866 și la care părinții fondatori ai României au fost nevoiți să renunțe, treptat. Mai ales după ce o parte din socialiștii români („generoșii”), fuzionează prin absorbție cu național-liberalii, iar Maiestatea Sa Carol I începe să aibă motive justificate pentru a îndrepta regimul politic către bipartidism real cu alternanță a celor două forțe politice mari (conservatorii și liberalii) la guvernare. Ceea ce, în epoca frumoasă a anilor 1900-1913 (La belle epoque), se și întâmplă. În acest mod, regimul politic din România al acelor ani devine unul de monarhie constituțională, ceea ce creează premize pentru consolidarea democrației românești în perioada interbelică.
Sub același drapel tricolor.
