Ar fi echitabil și deopotrivă nobil să fie așa, mai ales că o bună parte din societate apreciază instituția noastră ca fiind una de excepție. Care este adevărul?
Cultura banului și profesionalismul cadrului didactic
În Republica Moldova se dorește o viață mai bună și mai fericită, așteptăm daruri de la natură, de la stat, de peste hotare, dar nu putem să înțelegem că prosperitatea țării depinde de activitatea cotidiană a fiecăruia din noi. Să exemplificăm cele spuse prin situații întâlnite la ULIM și în societatea noastră. Cadrele didactice, în special, chiar și doctorii habilitați, membrii corespondenți și academicienii, cu foarte mare dificultate contemplă conținutul, locul și rolul lor în instituțiile de învățământ superior contemporan. Majoritatea din ei nu cunosc calculatorul, noile tehnologii informaționale, percep statutul lor doar prin prisma titlului pe care îl dețin, funcției pe care o ocupă și a salariului stabilit prin decizii ale guvernului, fără a pătrunde în esența responsabilității care le revine și pe care și-au asumat-o contractual privind conținutul și calitatea serviciului prestat în sălile de studii. Ei percep statutul lor prin prisma mentalității vechi, să-mi fie iertată aprecierea, iar unii chiar manifestă nostalgie pentru timpurile trecute. Chiar în condițiile în care tineretul studios refuză prelegerile sau seminarele acestora, dânșii profitând de imperfecțiunea și rigiditatea Codului Muncii, continuă să deposedeze studenții sau părinții de mijloace financiare, prin acordarea de servicii educaționale de un conținut depășit în timp și de o calitate proastă. La momentul actual, legislația R. Moldova nu oferă prea mult spațiu pentru decizii manageriale și un astfel de comportament nu poate fi nici într-un mod pedepsit. Dar sunt sigur, că în viitorul apropiat, astfel de practici vor servi drept sursă pentru apariția unei norme de drept în Codul Penal sau în cel mai rău caz, cel administrativ, prin care situațiile de genul celor descrise mai sus, pot fi calificate drept fraudă sau crimă.
Dacă dorim calitate, este important, în contextul autonomiei universitare, să se permită instituției de învățământ, prin decizia Senatului să angajeze în funcție de competență, profesionalism, notorietate, în baza unui concurs riguros, să disponibilizeze și să remunereze cadrul didactic și didactic-științific, în baza performanțelor, respectării disciplinei de muncă, a aprecierilor studenților și nicidecum exclusiv în funcție de gradul didactic sau titlul științific, care în perioada de tranziție s-a acordat „angro” și astăzi nu mai au credibilitatea și respectul de cândva. Menționez acestea, reieșind din experiența ULIM-ului.
Mă adresez către Domniile Voastre, cei care proiectează bugetul public pentru anul următor: consultați prin intermediul internetului starea reală de lucruri în domeniul învățământului superior și cercetării în alte țări mai apropiate și/sau mai îndepărtate. Într-o instituție privată nimeni nu-și permite să se comporte cu bugetul așa precum o faceți dumneavoastră, cei care diriguiți finanțele publice. În acest context, voi aduce exemplul ULIM. Rectoratul și senatul universității au respectat și respectă în continuare statutul doctorilor habilitați și al academicienilor, care activează în instituția noastră, acordându-le onoruri corespunzătoare titlului și vârstei, deși unii din ei nu corespund întru totul cerințelor învățământului superior modern, a universității care are drept scop promovarea idealurilor europenizării și globalizării.
Ce plătim: titlurile științifice sau competența?
Titlul științific de doctor habilitat, de membru corespondent sau academician este nobil și răsunător, dar nu poate această onoare acordată din partea statului să fie consemnată lunar printr-o rentă din bugetul public, pe care acesta o primește nelimitat până la plecarea în eternitate. Mă întreb, de ce state cu o economie dezvoltată și sisteme eficiente de cercetare, generatoare de noi cunoștințe, cum ar fi SUA, Coreea de Sud, Franța și altele, nu acordă astfel de rente și titluri din bugetul statului? Din câte cunosc, recrutarea și salarizarea savanților în Silicon Valley, SUA se face exclusiv în bază de merite, competențe și nu „titluri și onoruri”. Consider că, acest fenomen este nu altceva decât o corupere voalată a pseudosavanților, care de regulă acceptă să servească regimurilor totalitare. Această practică a fost introdusă în perioada sovietică, în special în perioada represiunilor, fiind utilizată și astăzi. Deși, mulți funcționari publici și pseudosavanți militează de la tribune pentru integrarea europeană, de fapt, în dorința de a-și păstra confortul material și psihologic, luptă prin toate mijloacele pentru păstrarea titlurilor și onorurilor, a mecanismelor de evaluare și finanțare a activității didactice și științifice caracteristice sistemului sovietic. Mai mult ca atât, să încercăm să analizăm produsele științifice transmise de către aceștia societății și statului drept respect pentru ceea ce primesc.
Instituțiile de învățământ superior privat ca și instituțiile publice au statut de organizații noncomerciale cu activitate nonprofit, prin urmare, cadrul normativ nu promovează principiul de discriminare pe baza formei de proprietate. Dar, câtă „luciditate și înțelepciune” au avut autorii Codului cu privire la știință și inovare, care au promovat în această lege, un principiu discriminator între universitățile publice și private, în vederea accesului la mijloacele publice pentru cercetare. Astfel, dreptul instituțiilor de învățământ privat de a participa la anumite proiecte în țară și peste hotare, este condiționat de coparticiparea în finanțarea proiectului cu o cotă de 40%. Cum poate fi în așa condiții stimulat sectorul privat pentru încadrare în proiecte majore de cercetare la nivel național? Aceasta pot să o facă doar cei cărora le este frică de concurență, nu cunosc prețul și valoarea banului public și care încearcă să se impună prin metode discriminatorii și neloiale, acționând în baza mentalității vechi de gestionare a finanțelor publice.
În același context, ținem să menționăm, că prin proiectele internaționale, în special din învățământul superior, s-au acordat sume enorme, peste 10 mln. euro. Însă acești bani au fost consumați nu pentru consolidarea capacităților profesionale și generarea de produse științifice competitive la nivel internațional, dar au fost cheltuiți pentru antrenarea cadrelor didactice și științifice în turism academic, fără efect benefic pentru sistemul național de învățământ superior și societate în ansamblu. Nu e nevoie de competențe deosebite pentru a observa „actualitatea și importanța” temelor de cercetare în cadrul proiectelor Tempus-Tacis. Coordonatorul național al acestor proiecte, dl. V. Arion, favorizează doar câteva universități, celelalte fiind nemotivat descalificate. În special, sunt defavorizate instituțiile private. Este timpul ca acest domn, care s-a compromis prin mai multe acțiuni, să cedeze locul unui tânăr competent, proactiv și responsabil.
Atitudinea persoanei față de banii publici și privați
Nu facem nicio descoperire atunci când vorbim că cel mai prost gestionar al banilor publici este statul.
În calitatea mea de rector m-am inspirat din practicile notorii și am promovat în temei formule și modalități bazate pe experiența colegilor din universitățile cu care colaborăm, experiența acumulată și intuiția profesională. Am învățat și din propriile greșeli. Nu tot ce am realizat în politica financiară au fost realități bazate pe succes. M-am convins, că banul acordat angajatului, în situații pe care acesta nu o merită, chiar în cele de binefacere sau ajutor material, este perceput neadecvat, adesea apreciat negativ. Spre exemplu, pe parcursul a peste 20 ani de funcţionare, în baza acordului de colaborare cu Primăria municipiului Chişinău, ULIM-ul a pregătit din mijloacele financiare proprii, la comanda Primăriei Chişinău şi a Consiliului municipal 72 de tineri la diverse specialităţi, ceea ce constituie un ajutor municipalităţii în sumă de 2.017.200 (două milioane şaptesprezece mii două sute lei). Concomitent, în perioada de referinţă, pe parcursul anilor, ULIM a scutit de taxa de studii, în funcţie de anul academic, circa 30% din numărul total de absolvenţi. Astfel, pe parcursul anilor de activitate a ULIM, au beneficiat de scutire integrală sau parţială 15.493 studenţi, numai la ciclul licenţă, cât şi un număr considerabil de masteranzi şi doctoranzi. Doar la capitolul pregătirea profesională a cadrelor pentru statul Republica Moldova, investițiile directe ale ULIM-ului, timp de 20 ani pentru scutirea integrală sau parțială a numărului de studenți indicat mai sus, se estimează la 111.546.339 lei (o sută unsprezece milioane cinci sute patruzeci şi şase mii trei sute treizeci nouă de lei). Dacă am compara aceste cheltuieli directe ale ULIM, inclusiv pregătirea numărului total de studenți, masteranzi și doctoranzi în perioada nominalizată, reieșind din calculele Ministerului Educației per student, atribuite instituțiilor publice, apoi suma totală s-ar mări de cel puțin cinci ori.
Aceste sume nu au fost vărsate nemijlocit în bugetul public, ci doar virtual au contribuit la consolidarea finanţelor publice. Este important să menționăm, că mulți dintre studenții care au fost sprijiniți de către ULIM, prin acordarea de gratuități pentru studii, sunt de părere că ei au fost sprijiniți din bugetul statului acordat ULIM în special pentru a-i susține pe ei. Mai mult ca atât, cultul banului și percepția că cel bogat are poziție în societate, contribuie la crearea unui tablou denaturat despre societate. Studenții care beneficiază de studii din bugetul ULIM obișnuiesc să tăgăduiască acest fapt, fiind de părerea că ar fi subestimați și rușinați de colegi de faptul că aceștia își fac studiile gratuit. Spre comparație, în instituțiile de învățământ din Coreea de Sud, toate serviciile de curățenie și întreținere a facilităților din campusul universitar (inclusiv îngrijirea blocurilor sanitare) sunt îndeplinite de către studenții instituției respective. La noi, antrenarea studenților în aceste activități este calificată ca un lucru rușinos, umilitor… Așa suntem noi, nu doar cei din Republica Moldova dar și mulți cetățeni din Europa. În așa fel concepem noi lucrurile, de aceea mai bine să plece la muncă în Italia, Spania, Portugalia etc., să fie subestimat peste hotare, decât cu eforturi comune să contribuie la ieșirea din criză, așa cum au făcut-o coreenii cu 40 de ani în urmă, salvând țara de default. În ce măsură Dumneavoastră, diriguitori ai finanţelor publice aţi ţinut cont de această realitate la pregătirea variantei de lucru a bugetului R. Moldova pentru anul financiar ordinar?
Practici vechi și noi de finanțare
Stimați diriguitori ai finanțelor publice, vă recomand, la proiectarea bugetului pentru anul financiar 2014 să consultați exemplul Statelor Unite ale Americii, Japoniei, Coreei de Sud, Ungariei, Slovaciei, Germaniei, Norvegiei, Greciei, a statelor vecine etc. Pentru inițiere, vă informez, că în SUA, Japonia, Coreea de Sud și alte state, în învățământul superior predomină învățământul privat. Iar comanda de stat este realizată prin concurs, cu participarea în condiții egale a agenților educaționali publici și privați. Important este, că în aceste state comanda de stat pentru anul bugetar este realizată de la 60 – 85% de către sectorul privat din învățământ. În țările OECD, încă din anii 90 ai secolului trecut, statul se implică indirect în distribuția fondurilor publice, acordând de fapt suport direct studenților care au libertatea de a-și alege instituția publică sau privată. În multe state în așa mod a fost stimulată concurența eficientă, iar învățământul privat a devansat rapid învățământul public. Numărul țărilor care distribuie direct fondurile publice universităților este în descreștere. Analizați, cine și în ce mod promovează cu succes acest domeniu important din societate pentru contemporani și viitorul acestor state?
Actuala politică bugetară este rigidă și absolut depășită de timp și nu sprijină dezvoltarea economică a țării, este orientată în exclusivitate la economia de consum. Educația este tratată ca un articol de cheltuieli pentru consum curent și nicidecum ca o sursă capabilă să alimenteze în anul bugetar și în perspectivă PIB-ul țării. Presupun că, în acest sens, niciodată nu va fi o unitate de păreri, dar trebuie să fie capacitate la nivelul politicii de stat de a percepe și înțelege acest deziderat.
Aplicarea practicilor vechi la planificarea cotelor pentru admitere în instituțiile de învățământ, bazate pe completarea obligatorie a listei de specialități din Nomenclator și asigurarea supraviețuirii tuturor celor 34 de universități publice și private, alimentează dezechilibrele structurale pe piața muncii, creșterea șomajului, intensificarea emigrației și sporirea poverii pentru bugetul social.
Prin ce se deosebește procedura de finanțare a instituțiilor educaționale publice și private?
• Sursele de finanțare a instituțiilor de învățământ public și privat sunt absolut diferite. Instituțiile de învățământ public sunt finanțate cu preponderență din bugetul de stat, cât și multiple izvoare aferente de finanțare, inclusiv private. În același timp, instituțiile private au o singură sursă de alimentare – bugetul propriu;
• Baza tehnico-materială a instituțiilor publice este fondată și consolidată din investițiile publice. În instituțiile private baza tehnico-materială este formată doar din surse proprii;
• Dacă instituțiile publice sunt sprijinite de către stat prin alocarea pentru angajați a spațiului locativ, construcții prin ipotecă etc., instituțiile private sunt lipsite de acest drept;
• Conform legislației, instituțiilor publice li se transmit terenuri, cât și proprietăți din fondurile fixe, cele private sunt în folosință lipsite de acest drept;
• Pentru instituțiile publice, statul construiește campusuri, cămine, conform normativelor stabilite, cele private trebuie să-și construiască aceste edificii din sursele proprii;
• Terenurile care aparțin instituțiilor de învățământ publice nu sunt impozabile, în schimb, cele aflate în proprietatea instituțiilor private se impozitează;
• Subdiviziunile economice ale instituțiilor educaționale publice sunt scutite de impozitările regulamentare, instituțiile private – nu;
• Ministerele, departamentele, agenții economici și autoritățile administrației publice au dreptul să transmită doar instituțiilor de învățământ public, utilaje, instalații, aparate, mijloace de transport, spații locative, terenuri cu titlul de sponsorizare sau de acoperire a cheltuielilor, pentru pregătirea specialiștilor, cele private sunt lipsite de acest drept;
• Statul asigură în mod prioritar dezvoltarea bazei tehnico-materiale a instituțiilor de învățământ public, cele private nu sunt admise la concursuri publice;
• Instalațiile inginerești, laboratoarele, clinicile, bibliotecile, unitățile economice cu caracter didactic ale instituțiilor publice sunt dezvoltate din bugetul public, cele private nu au acces;
• Statul asigură finanțarea prioritară a cercetării științifice din învățământul public, cele private nu numai că nu sunt admise la procesul de finanțare din bugetul public, dar sunt obligate să achite 40% din sursele proprii pentru a deține dreptul de a participa la concurs pentru finanțarea publică a cercetării universitare;
• Unitățile de învățământ public beneficiază de surse de finanțare parvenite din programe internaționale, granturi și fonduri extrabugetare, cele private nu sunt admise la aceste izvoare de finanțare;
• Instituțiile publice sunt principalii beneficiari ai donațiilor și veniturilor provenite din colaborarea internațională, cele private nu au acces sau sunt desconsiderate;
• Instituțiile publice sunt scutite în majoritatea cazurilor, de taxele de devamare, TVA, alte taxe pentru acordarea de servicii, cele private sunt lipsite de acest drept;
• Instituțiile publice au acces prioritar pentru realizarea stagiilor de practică în instituțiile administrației publice, cele private se bucură de un tratament secundar;
• La acreditare, instituțiile de învățământ public trebuie să dovedească că au utilizat din sursele bugetare până la 25% din finanțele alocate, iar pentru cele private, această cotă este ridicată până la 100%;
• Instituțiile publice sunt asigurate din bugetul de stat pentru procurarea mijloacelor de transport sau altor importante articole pentru asigurarea ritmică a prestării serviciilor educaționale în ansamblu, cele private – nu;
• Salariile instituțiilor bugetare sunt asigurate din bugetul statului, cele private achită salariile din sursele proprii;
• Instituțiile private achită 34 tipuri de impozite, taxe și servicii în timp ce instituțiile de învățământ publice sunt scutite de circa 80%, plătind doar 20% din aceste achitări obligatorii;
• Deplasările de serviciu, științifice sunt achitate, pentru instituțiile publice din bugetul statului, iar pentru cele private din cont propriu;
• Instituțiile publice beneficiază de anumite facilități prin scutirea parțială de cheltuielile de regie, iar cele private sunt calificate drept antreprenori, fiind obligați să achite integral aceste cheltuieli;
• Sportul este sprijinit de subdiviziunile statului doar în instituțiile publice, cele private trebuie să soluționeze aceste probleme independent;
• Instituțiile publice au acces la toate specialitățile din Nomenclator, cele private sunt limitate în acordarea de servicii educaționale, pentru unele domenii fiind instituit monopolul unei instituții publice;
• Statul asigură, atât pe interior, cât și pe exterior, prin relațiile sale publice, dezvoltarea bilaterală doar pentru instituțiile publice, cele private urmează să-și promoveze individual politica relațiilor internaționale;
• Deși, conform legislației, atât instituțiile publice, cât și cele private sunt calificate drept unități nonprofit, totuși, instituțiile de stat au drept de activitate antreprenorială, cele private – nu;
• Studenții din instituțiile publice sunt asigurați cu burse din bugetul statului, iar studenților din instituțiile private li se acordă burse din sursele proprii;
• Numai instituțiile publice au acces la comanda de stat, instituțiile private sunt lezate de acest drept;
• Regimul fiscal este absolut diferit pentru instituțiile publice și cele private. Dacă instituțiile private sunt tratate ca agent economic plătitor de venit impozabil, taxe și servicii, apoi instituțiile publice au numeroase privilegii și facilități fiscale. În timp ce, instituțiile private sunt calificate drept agenți economici ce realizează activități antreprenoriale, apoi instituțiile publice, deși promovează aceleași gen de activitate, sunt calificate simplu de către Codul fiscal, ca instituții publice cu numeroase drepturi și facilități prevăzute de lege;
• Dacă studentul străin încalcă regimul de ședere pe teritoriul R. Moldova, el este deportat. Pentru deportarea celui vinovat în instituțiile publice plătește statul, iar instituțiile private, instituția de învățământ;
• Autorizarea de funcționare pentru instituțiile publice este nelimitată, iar aria lor de funcționare este determinată doar de solicitare, cele private sunt reglementate cu strictețe de indicatorii incluși de către instituția de stat, abilitată cu dreptul de a stabili genurile de activitate a acestora.
Concluzii:
• Întru gestionarea corectă a finanțelor publice și private din sistemul educațional național este important, ca aceste două forme de organizare juridică a învățământului să fie tratate în condiții egale, conform cerințelor legii. Egalitatea acestora în fața legii presupune tratarea echitabilă, inclusiv privind plățile obligatorii în bugetul de stat, accesul prin concurs la comanda de stat etc.
• Adoptarea în regim de urgență a Codului Educației, prin care de rând cu multe alte modificări în normele de drept, să fie introdus și principiul de salarizare a cadrelor didactice pe bază de merite profesionale și nicidecum după criterii în funcție de gradele și titlurile științifice;
• Odată ce pretindem să ne dezicem de sistemul sovietic al învățământului superior și orientare spre sistemul pan-european, este important de a elimina rudimentele exprimate în două grade științifice, în centralizarea acordării titlurilor didactice și științifice, în standardizarea salarizării și altele care fac actualul sistem eclectic și nefuncțional din cauza îmbinării a unor idei și principii incompatibile;
• Racordarea sistemului educațional național la economia de piață, la principiile procesului de europenizare și globalizare;
• Coordonarea resurselor financiare publice și private în promovarea unei politici educaționale unice și durabile pe parcursul întregii vieți, pe baza valorilor naționale și general-umane;
• Banii publici sau privați învestiți în educație sub formă de alocări din bugetul public sau achitarea taxei pentru studii, trebuie să contribuie fără discriminări la pregătirea viitorilor specialiști, la viitorul prosper al poporului și țării pe nume Republica Moldova;
• Succesele unei instituții de învățământ sau a sistemului educațional în ansamblu, depinde nu de sumele de bani alocate, ci de competența și politica managerială promovată.
Andrei GALBEN, rector ULIM, academician
