Ultimul interviu cu scriitorul Anatol Ciocanu realizat de Vitalie Răileanu

Îmi dau acum foarte bine seama că portretul poetului şi omului de cultură Anatol Ciocanu, pe care-l conturăm în prefaţa unui viitor volum, intitulat „…Sunt cel mai tânăr voievod al poeziei”, care va apărea, sper, în curând, este extras dintr-o existenţă reală, deloc imaginată şi aparţine prezentului.

Poetul, intelectualul, artistul cuvântului vin din luminile încă temperate – şi orice s-ar spune – blânde şi răbdătoare, ale unor vremuri (re-)trăite. Iar eu, dragă cititorule, savurând nostalgic amintirile Poetului pelerin, mă surprind pledând aici, în dialogul ce urmează (ultimul din viaţa Poetului Anatol Ciocanu!), pentru razele unor lirice confesiuni. Or, ar trebui să ai mai multe vieţi la discreţie ca să fii Scriitorul cu ochii spre Calea Lactee, gândindu-te la Lumina Tiparului…

Aranjând versurile ca pentru un spectacol, ordonat, lipsit de ascunzişuri, toropit de o atmosferă feerică, poeziile sale sunt ierarhizate ca la curtea unui monarh unde se respectă protocolul.

Ce reprezintă, de fapt, Lumea poeziei lui Anatol Ciocanu? Sub fericite şi clare auspicii a avut loc acest interviu. Cel de adio…

– Deschiderea spre lume a poeziei lui Anatol Ciocanu – cum a început? Arcadie Suceveanu spune undeva că sunteţi „poetul cu poezia în vârful degetelor” şi totuşi cum e, cum vine?
– Dragul meu poet Arcadie Suceveanu este un maestru al metaforei şi m-a flatat cu această spusă (au ce, nu-i elogioasă? Ba da!) într-un articol publicat în revista Septentrion din Cernăuţi, mai apoi inclus în cartea lui de eseuri Emisferele de Magdenburg. Eu l-am preluat, cu consimţământul Dumnealui, pentru o prefaţă la volumul meu Blestemele nobleţei apărut la Timişoara în 2002. Cum a fost la început, adică – cum a dat glas poezia? Multe de spus, puţine – importante. Scriu de pe la 14 ani, mai ţin minte că primele rime le-am făcut împreună cu Aurel Scobioală, Dumnezeu să-l aibă mereu în paza Lui, în grădina şi pe malul iazului (azi i s-ar spune… piscină!) din curtea bunelului său, moş Toader. A fost primar la români şi n-a înfundat Siberia, precum alţii ca şi el, deoarece i s-a întors fiul, tatăl lui Aurel, din război cu Ordinul „Slava…”. A fost primul nostru preşedinte de colhoz, harnic şi vrednic om, toată lumea-l pomeneşte numai de bine şi până în ziua de azi… Prin clasa a opta deja bombardam redacţia Tinerimii Moldovei (ce ziar frumos mai era!) cu plicuri doldora de poezii. Îmi răspundea mereu Filip Mironov, de la început cu „mai încercaţi!”, mai apoi cu „aveţi versuri promiţătoare”, mai pe urmă, săturându-se de mine – m-au publicat cu poezia În poiana din pădure. Decisivă a fost pentru mine o „poştă a redacţiei”, semnată de poetul de 21 de ani pe atunci, autor deja al primului volumaş de versuri Zbucium, cu care a surprins toată lumea. Loteanu în acea cronică îmi promitea un viitor destul de senin, într-o singură frază! Mai departe, ştii cum a fost? De fapt – de unde să ştii? Am ajuns, nu fără de peripeţii, student în anul întâi la Institutul Pedagogic, transferat mai apoi la Universitate. Păi pe atunci, când secretar de redacţie la Tinerimea… era poetul Anatol Gugel, se prezentau cititorului tinerii poeţi cu un mic cuvânt de bun augur, cu o fotografie şi bineînţeles cu câte patru-cinci poezii. În acel răstimp cât am fost trei ani elev la Şaptebani, satul vecin, decupam din ziar aceste prezentări, le păstram, s-o fi pierdut după moartea părinţilor… Erau „împinşi” către cititor Pavel Boţu, Grigore Vieru, Victor Teleucă, Petru Cărare, Liviu Damian, Ion Bolduma, Arhip Cibotaru, Vitalie Tulnic, Andrei Strâmbeanu, acelaşi Emil Loteanu, Axente Blanovschi, Mihail Ion Cibotaru, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, prozatorii M. G. Cibotaru, Gheorghe Madan, Gheorghe Malarciuc, mulţi… Şi iată că eu, boboc la anul I, sunt aşijderi prezentat! Doamne, credeam că l-am apucat pe Dumnezeu de picioare!… Şi uite, dragă Vitalie, că a trecut mai mult de jumătate de veac şi astăzi – tot mai caut de a mai rămas ceva „în vârful degetelor”, vorba lui Arcadie… Ei bine, dar să nu crezi, chiar dacă m-ai citit, că poezia mea e „suptă din degete”…

– Cum se explică faptul că poetul Anatol Ciocanu trece acum printr-un(o) perioadă de tăcere… tăcere productivă?
– Aoleu! Nu există aşa ceva! În ultimii ani, de la 2000 încoace, am apărut la Bucureşti cu Poemele durerii (2000), Cântecele mântuirii (2001, Premiul Naţional!), Toga iluziei la Editura „Litera” a lui Anatol Vidraşcu, Pasărea speranţei (2007) la Editura „Cartea Moldovei”. Mai am o carte la Editura „Prut Internaţional” – poezii dedicate clasicilor, graiului matern, silabei româneşti… Când va apărea – unul Dumnezeu ştie… Şi mai am o carte gata apărută cu ocazia celor 70 de ani împliniţi – Ora sărutului. Tot cu acest prilej „bătrân” apare la Editura „Lumina” antologia de autor botezată Apropierea de ţărm. Nici nu mai înţeleg ce m-a apucat la bătrâneţe! Ce să-ţi mai spun?

– Sunteţi preocupat de ceva deosebit?
– Vai, de mai mulţi ani, de vreo cinci, şase… Am antologat (şi încă mai adun) o culegere uriaşă (la 800-900 de pagini!) din sonetul românesc de pe ambele maluri ale Prutului. Cred că am găsit vreo 300 de sonetişti, încă nu i-am numărat. Ar fi o carte frumoasă. Dar care editor va risca? Trebuie ea cuiva? O vor citi măcar 50 de perechi de ochi cu excepţia celor prezenţi în volum? Preocupări mari, precum vezi. Unde-o fi ascuns acel sponsor darnic, cu pungă plină? Şi ţi-am mai spus adineaori despre cărţile pe care le am în lucru…

– Cum reuşiţi să scrieţi pe înţelesul tuturor?
– Ei bine, eu îi accept pe postmodernişti (n-au descoperit ei nici o Americă, în perioada interbelică s-au scris mii de poezii în această tonalitate, începând cu Tristan Tzara!), îi înţeleg. Dar poezia lor cea mai bună este elitistă, pentru o anumită categorie de cititori. Am discutat cu mulţi elevi, studenţi, învăţători care cam dădeau din umeri că nu-i schimbă pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vieru… Orice poezie trebuie să aibă un mesaj. Pentru cine-o scrii? Doar n-o scrii numai pentru tine şi prietenii tăi, nu-i aşa? Au nu e genial Eminescu prin limpezimea dumnezeiască, astrală a versului său? Au nu este supramodern? Au nu va dăinui şi mâine şi-n toate veacurile câte vor veni?

– Literatura artistică, poezia îndeosebi, poate să promoveze imagini plauzibile ale unei epoci?
– Categoric! Dar noi trăim într-o epocă, într-un timp incert, imprevizibil, cu atâtea cumpene pe capul nostru. Au moartea năprasnică a lui Grigore Vieru nu este o cumpănă uriaşă pentru literatura română? Uite că vin alegerile – şi am proasta, bineînţeles, impresie că e încă o cumpănă pe capul nostru prin care trebuie să trecem…

…Şi acum aş vrea să asculţi o tristeţe a sufletului meu. Poate că n-ar trebui s-o consemnezi, hai, lasă condeiul… Păi, cred că şi singur îţi dai seama, dragă Vitalie, în ce anturaj politic şi spiritual existăm. Ţi-am spus „existăm” şi nu trăim… Încă de la facultate, mai apoi cât am funcţionat ca ziarist la Chişinău şi Bucureşti, prin nenumăratele mele călătorii prin fosta URSS şi Moldova mi-am dat seama şi cred că şi tu acum îţi dai seama binişor că noi, moldovenii basarabeni dintre Prut şi Nistru, nu aveam ceea ce se spune CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ, aşa cum o au georgienii, armenii sau cecenii din Caucaz, şi cei care locuiesc în Ţările Baltice… Ea, această Conştiinţă Naţională, ne-a fost asasinată de fratele mai mare, mai numeros, mai cotropitor, mai habotnic încă acum 200 de ani! Îngrozitor, nu-i aşa? Astfel, basarabeanul nostru nu ştie nici să vorbească cât de cât corect, nici să citească româneşte (i-am văzut pe mulţi cu ziare ruseşti în transportul public!), nu ştie nici să judece corect, nici să… voteze frumos, nici să trăiască normal – ştie să cinstească şi să mănânce, ştie să înjure guvernul, oricare ar fi acesta (că-l fură!), dorind ca acesta, guvernul, să-i dea gratis şi băutură, şi mâncare… Era ceva de felul acesta acum două mii de ani în Roma Antică: strigau toţi „pâine şi spectacole” gratuite… Neamul nostru se complace în greşeală, în minciună, în ignoranţă şi chiar în prostie! Până şi numele de familie le poartă mândru de tot fără să-şi dea seama că i-s pocite de cinovnicii ruşi de altădată, scrise strâmb şi până azi de cinovnicii naţionali neştiutori de carte şi fără conştiinţă naţională. A avut cândva Dabija un editorial tare! Uite aşa… De-atâta mă şi apucă uneori o sfâşietoare tristeţe… Te-am rugat să nu consemnezi aceste gânduri, dar văd că nu m-ai ascultat. E pe contul tău, să ştii…

– Cum explicaţi sintagma „scriitor contemporan”?
– Contemporani ne-au fost şi Emilian Bucov, şi Petrea Cruceniuc, şi Iurie Barjanschi, ei şi-au explicat epoca în care au trăit, un timp al unei statalităţi dezaxate, năucite de-o obligatorie totalitară ideologie cum nu s-a mai văzut în istorie. Să încercăm să-i citim astăzi ca să ne dumirim. Majoritatea poeziilor pe care le-au semnat au fost la cheremul acestei ideologii. Unii au avut chiar şi un fel de talent, dar au trişat conştienţi, spre tristeţea lor şi a noastră, au servit politica cum n-a făcut-o, spre exemplu, Paul Mihnea, estetul, necoruptul…

– Ce trebuie să facă un scriitor ca să rămână în memoria timpului?
– Să nu facă sau să nu scrie cum au scris cei enumeraţi mai sus… Hei, dar aceştia, doar amintiţi sunt cu mult mai mulţi! De altfel, toţi suntem cu păcate, care mai mari, care mai mici… Însă pentru a rămânea în memoria cititorilor, trebuie ca în tot scrisul tău să fii sincer până în măduva oaselor, cum a scris Grigore Vieru, care ne-a rămas pentru viitorime model ilustru de dăruire cu sinceritate, inconfundabil! A trişa în poezie e-o nelegiuire, se comite un mare păcat în faţa Celui de Sus!

– Mulţi dintre cititori ştiu că sunteţi şi un strălucit gazetar (la timpul trecut?), că aţi colaborat la diverse publicaţii…
– Uite că aici m-ai prins! Vrei să asculţi? E amuzant! Prin ’61, fiind încă la anul patru la facultate, Petrea Darienco ne angajează pe mine şi pe Matcovschi la ziarul Moldova socialistă unde erau mai mulţi în colectiv: Gugel, Boţu, M. G. Cibotaru, Cărare, Bolduma, Vlăstaru, Podoleanu, Al. Negriş, Blanovschi, Severin, Vodă, Dm. Coval, Ţopa… Prima deplasare mi-a fost la Cuciurgan, termocentrala era-n construcţie. Am plecat la cravată şi-n pantofi, nu m-a instruit nimeni dinainte, dar acolo un glod până la genunchi. O maşină m-a lăsat pe prispa din scânduri a conducerii şantierului. Mai apoi mi s-a dat o pereche de cizme de gumă, am umblat jumătate de zi pe şantier, mi-am notat câte ceva, seara am ajuns la Tiraspol, am tras la hotel şi a doua zi (aveam legitimaţie de corespondent!) am intrat în sala de lectură a bibliotecii Institutului Pedagogic şi-am migălit, ca-n febră, până pe după-amiază un fel de reportaj în versuri, un Poem despre vise şi oameni, Doamne fereşte! – o pagină de ziar! Dacă l-aş citi acuma, mi s-ar face groază, mi s-ar ridica părul măciucă! Mai apoi, după prima armată, am trecut la revista Moldova. Aici am fost o echipă, o familie de scriitori! Aici am activat cam la un… sfert de veac! Prin ’72 îmi telefonează secretara Nadea de la Uniune: „Te cheamă Pavel Petrovici!”. Am fugit, căci pe atunci nu mă dureau picioarele. „Anatol Haralampievici (ne boieream atunci toţi!), Moscova ne cere un scriitor pentru o deplasare. Du-te! Eşti tânăr, iar ai noştri, majoritatea, uite că sunt toţi în concediu şi nu are cine pleca…”. Nici el, Pavel Boţu, nu bănuia ce deplasare fantastică mă aştepta! Astfel, am zburat peste tot haramul (ca teritoriu!) de Rusie, până la Habarovsk şi Vladivostok şi de-acolo – spre Oceanul Pacific… La Sahalin, arhipelagul Kurile, mai apoi Kamceatka şi pe urmă – Ciukotka! Insulele Uturup, Urup, Kunaşir… De pe insula Şikotan priveam prin ocheanul comandantului de vas spre Japonia, Hokkaido… În Kamceatka am zburat cu elicopterul în Valea Gheizerilor – o minunăţie a naturii! Spre Ciukotka am trecut noaptea prin strâmtoarea Bering, marinarii ne-au legat cu curele mâinile şi picioarele de nişte năsălii de metal, era o furtună nebună şi puteam să ne lovim de pereţii de fier, să ne spargem capetele. Am înconjurat Capul Dejniov, am ajuns la Pevek, unde pe malul Oceanului Îngheţat de Nord s-a făcut o masă, un crâncen banchet brejnevist sub un sublim covor de ţânţari, aceştia căzând nevinovaţi cu miile în acel uriaş ceaun de vreo sută de litri adus de la o cazarmă în care se fierbea o ciorbă din peşte roşu… În larg, pe sloiuri de gheaţă, pluteau în zare câte o morsă, câte un ursuleţ alb. Eram reprezentanţi ai tuturor republicilor sovietice şi pentru fiecare se cânta (era şi o formaţie muzicală) câte un cântec de-acasă… Mie mi s-a cântat superba melodie a lui Mihai Dolgan De ce plâng chitarele. Şi acolo, la Pevek, pe malul oceanului, mai emotiv sau mai slab de înger, am plâns, mi-au dat lacrimile – şi de tristeţe, şi de bucurie că acolo, la capătul lumii, al pământului răsună muzica noastră! Domnule, Măria-Ta, că nebănuite mai sunt căile Tale! Prin ’74 am mai făcut, ca ziarist, o călătorie aşijderi fantastică, de la Krasnoiarsk spre Turuhansk, Igarka, Dudinka! Doamne, ce râu minunat este bătrânul şi uriaşul Enisei! Patru zile şi patru nopţi ne-a purtat pe valurile lui! De la Dudinka am făcut 90 de kilometri până la Norilsk într-un tren care mirosea îngrozitor a puşcărie… Am găsit oameni care l-au cunoscut şi au lucrat cu poetul Nicolai Costenco, exilat pentru 15 ani în „siberii de gheaţă” cum ţipă Grigore-n durerosu-i cântec… Cum să-ţi mai spun? La Norilsk, la plecare, ne-au sculat dimineaţa, la 4-5 şi la gara feroviară ne-au legat într-o drezimă. Ştii ce-i asta? O cabină, o rulotă sau furgon pe roţi, roţile pe şine de cale ferată şi-aşa până la aeroportul „Alîksel”… Ne-au îmbătat rău… Am scris două cărţi de reportaje după aceste călătorii de pomină. M-a criticat, pentru ele, Nicolae Lupan la „Europa Liberă”, chiar şi Grigore mi-a replicat. Nu m-am supărat, a fost mea culpa… Poporaţiile minoritare pe care le-am vizitat în această deplasare: udîgheii de pe Amur, nivhii din Sahalin, koreacii şi itelmenii din Kamceatka, ciukcii şi eschimoşii din Ciukotka – subţiate numerar, împuţinate, asimilate, parcă uitate de Dumnezeu… După revista Moldova, prin ’89-’90 am fost… şomer doi ani, mai apoi m-a angajat Leonida la Glasul şi-n ’92, când era deja deputat în Parlamentul României, mă ia la Bucureşti, corespondent special al publicaţiei pentru România. Au fost opt ani de vis şi de aşteptare, uneori mai şi flămânzeam, rămâneam numai la fasole şi acelea scumpe, dar aceşti ani nu se vor uita niciodată! Am dialogat la Bucureşti, interviuri pentru Glasul cu peste (cred!) 100 de personalităţi mari: începând cu Preafericitul Patriarh Teoctist, continuând cu mitropoliţii basarabeni Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală, cu scriitorii Marin Sorescu, Cezar Baltag (mi-a citit o sumedenie de scrisori de la Mircea Eliade!), cu Adrian Păunescu, cu Fănuş Neagu, cu Alexandru Balaci care a învăţat la Chişinău cu George Meniuc într-un liceu, cu Ion Horea, cu Tomozei, cu sora şi mama lui Nichita, cu Ion Gheorghe, cu Anatolie Paniş, basarabeanul de la Cârnăţeni, cu Radu Cărneci, cu Ioan Alexandru, care locuia pe strada Belgrad, iar subredacţia noastră era în vecinătate, pe strada Londra (când plecam de la el îmi zice: „Stai! Ia, te rog, asta!” şi-mi întinde un calup de vreo două chile, cred, de slană ardelenească, coaptă într-un fel anume. Am mâncat din ea două săptămâni!); mai apoi cu Theodor Meleşcanu, Iftene Pop, Virgil Măgureanu, Gheorghe Funar, Nicolae Pan Halippa, Principele Paul al României, cu marele şi inconfundabilul Gică Petrescu, cu Hagi şi Gabriela Szabo, cu Iurie Darie, actorul basarabean din satul lui Matcovschi, cu Vasile Barbu din Banatul Sârbesc, cu neuitatul aşijderi basarabean de la Cahul Andrei Ciurunga, care mi i-a apropiat pe Arcadie Donos, Ecaterina Cavarnali, Sergiu Grossu… Ei bine, multe, foarte multe! Concomitent, trimiteam la Chişinău informaţii la zi, note, tablete, eseuri, reportaje despre oameni şi locuri din Ţara Românească (Doamne, cât de frumoasă este!), portrete literare, cronici de carte şi de teatru, comentarii politice şi economice, fiind abordate, astfel, toate genurile ziaristicii… Din maşinuţa mea iugoslavă „Unis” ieşea fum! 50 de pagini săptămânal. Tot la Bucureşti l-am întâlnit pe-un brazilian de origine română, cândva absolvise o politehnică la Berlin, în anii războiului a stat într-un lagăr la nemţi, mai apoi, eliberat, pleacă la Viena unde îşi făcea Facultatea de Medicină soţia lui, nu se mai întorc în ţară, cică erau rude cu Horia Sima, cred că ştii cine-a fost, să nu-ţi explic. S-au exilat tocmai în Brazilia. În România veniseră la putere Petru Groza, Ana Pauker, comunişti instauraţi de sovietici. Şi ne zice, mie şi Leonidei: „Daţi-mi nişte versuri, nevastă-mea e medic, dar e şi scriitoare, are relaţii cu revistele literare…”. Şi uite-aşa am apărut cu versuri traduse în portugheză de către Iulia Carâp, nevastă-sa, doctor şi prozatoare. Ne-a trimis şi onorar, câte 50 de dolari de căciulă (am fost bogat în acea zi!) pentru câte o poezie, chiar şi cu bibliografie, apărute în almanahul Antologia del secci, vol. V, o antologie de literatură universală care se editează la Rio de Janeiro… Ei, bine, că m-am întins cu drumurile mele ziaristice. Dar mi-au rămas de neuitat!

– Discutând cu D-voastră, ţi se face impresia că ai în faţă un cronicar al timpului prezent, căruia îi face plăcerea să protesteze…
– Aoleu, nu mai protestez atât de vehement… Un cronicar îşi face datoria, cum mi-am făcut-o eu la Chişinău sau Bucureşti… Ei bine, şi chiar dacă protestezi – cine ia în consideraţie protestele tale azi, când existam în totalitarism comunist, când trebuia să se sacrifice GRIGORE CEL MARE (cum îi spunea Î.P.S. Nestor Vornicescu), VIERU ca să ne amintim că mai suntem NOI, că inimile noastre – mii, sute de mii, bat acelaşi ritm – al lacrimii, al regretului, al durerii, dar şi al marilor speranţe pentru Basarabia…

– Vă sunt de ajutor celelalte arte când scrieţi?
– Cum să nu-ţi placă muzica lui Mozart, a lui Ravel, Saint-Saëns sau fascinantele melodii ale lui Eugen Doga? „Muzica se apropie de misterul ceresc”, mărturisea încă în viaţă Grigore al nostru.

– Puteţi remarca numele vreunui tânăr autor – poet, prozator, dramaturg de azi dintre Prut şi Nistru?
– Sunt ingenioşi copiii de la revista Clipa siderală, care, fondată de Eugenia Bulat, este dirijată acum de talentata poetă Aurelia Borzin. Are succese şi mare perspectivă Nicoleta Esinencu în dramaturgie, Dumitru Crudu… Anul trecut am primit din Italia un caiet cu versuri ale unei fete de la noi, din Cimişlia, lucrează menajeră undeva pe lângă Torino. Versuri de-un sfâşietor dor de casă, cu scântei veritabile de talent. Veronica Bazatin îi zice. Am prezentat un ciclu la Literatura şi arta anul trecut. Sper să le publice Nicolae Dabija măcar în acest an.

– Cum aţi prezenta generaţia din care faceţi parte?
– Parcă ţi-am vorbit mai sus! Am crescut pe paginile ziarului Tinerimea Moldovei, pe care Berlinschi a lichidat-o mişeleşte de parcă-n Moldova nu mai există tineret. Nu-s pentru împărţirea scriitorilor pe generaţii, ci după talent. Din care generaţie fac parte eu cu Esinencu născuţi în ’40? Sau Lari, Dabija, Marcela Romanciuc, Al. Burlacu, Teo Chiriac, Suceveanu, Butnaru, Moraru, Traianus, N. Rusu, N. Vieru, Matei, N. Popa, Boris Druţă, Lungu, Leahu, Hadârcă, S. Belicov, Cioclea, Vasile Gârneţ, Galaicu-Păun – nu se asociază cu ceilalţi scriitori de alte vârste de la noi? Sau, plecaţii, cosmicii, regretaţii, fulminanţii Leonard Tuchilatu şi Steliana… Hai să punem punct aici!

– Ţin să vă mulţumesc pentru mărturisiri, sper, ba sunt convins, c-au fost sincere…
– Să mai avem oleacă de răbdare şi, bineînţeles – speranţă!