UN MODEL LITERAR APROAPE PERFECT

Drept exemplu edificator ne serveşte frumoasa colaborare a transnistreanului Dominte Timonu, care a fost un prozator, un dramaturg, şi un eseist excelent. În cartea apărută postum Scara din umbre şi lumini (Chişinău, 2008) găsim o mărturisire, o icoană care l-a urmărit toată viaţa:
„…Parcă mai ieri am plecat de acasă, din Mahala-Tiraspol, cu mama urmăriţi de spectrul foametei şi al deznădejdii.

A rămas în urmă căsuţa de pe malul Nistrului, tristă, pustie; a rămas mormântul lui tata, străjuit de un vişin şi de un pui de liliac, bunica cu ochii înlăcrimaţi care îmi dădea în fiecare dimineaţă câte un confet, jucăriile mele: o zâgă, puha, tilinca şi câţiva prieteni cu care mă băteam cel puţin o dată pe zi.

Şi tot acolo, în Mahala, pe malul stâng al Nistrului, mi-a rămas o parte din suflet, peste care zadarnic am încercat să aştern vălul uitării. Au trecut aproape douăzeci de ani, cât 20 de veacuri…” (În satul meu natal.// Basarabia., 1941.-nr.15, din 7 august.)
Nu ştiu cum se întâmplă că despre opera lui s-a scris şi s-a vorbit relativ puţin după 1944, deşi ca valoare literară ea este una cert valoroasă.

Biografia lui este curioasă ca şi opera:
Timonu, Dominte (VIII.1911, Mahala, jud. Tiraspol – 18.I.1972, Bucureşti), scriitor şi actor.
Studii la Liceul A.D. Xenopol din Soroca (1922-1928) şi la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, clasa profesorului Mittu Gheorghe Dimitriu (1929-1933).

În 1930 devine stagiar, iar din 1933 devine actor la Teatrul Național din Chişinău, pe când director era Aurel Maican, iar apoi Ioan Livescu şi a activat aici până în 1937, când scoate de sub tipar romanul Al nimănui, cu prefaţa profesorului L.T. Boga, cu care s-a aflat în corespondenţă pe tot parcursul vieţii.

Critica timpului a salutat călduros apariţia romanului, îndeosebi cei care cunoşteau Basarabia: Onisifor Ghibu, Sergiu Matei Nica, Al. Bardier ş.a. Este cooptat redactor la Curentul, unde director era Pamfil Şeicaru şi la Evenimentul Zilei, ambele din Bucureşti (1938-1939).
Colaborează în această perioadă cu publicaţiile: Pagini basarabene, Curentul Literar, Raza, Viaţa Basarabiei ş.a.
În 1940 tipăreşte la Chişinău volumul de nuvele Uliţa păcatelor, care la fel ca şi romanul e apreciată pozitiv de critica contemporană.

În debutul toamnei din 1941, scriitorul Dominte Timonu descrie oraşul îndrăgit de el, unde pentru prima oară s-a urcat ca debutant pe scena Teatrului Naţional. Scrie simplu, ca un martor ajuns la locul crimei şi care greu se dumereşte ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat…

D. Timonu și Nicolai Costenco pe str. Chișinăului, 1938

„Chișinăul ruinat

…1. Trec cu inima înfiorată pe străzile bătrânului nostru Chişinău.
Păşesc tăcut, ca într-o catedrală. La stânga şi la dreapta sunt ruine, case devastate, pârjol şi jale.
Nu se observă însă nimic din toate acestea. Sentimentul revederii, faptul că te afli iar pe uliţele frumoaselor amintiri e mult mai puternic şi mai impresionant decât distrugerile barbarilor.
Ceea ce au realizat bolşevicii rămân doar nişte răni pe trupul Basarabiei şi dovada cea mai fidelă în faţa istoriei, despre civilizaţia pe care intenţionau s-o răspândească în lume.
Iuda pe care l-am crescut la sânul nostru, Iuda care s-a bucurat mai mult chiar decât noi de darurile pământului acesta, s-a năpustit cu o furie rar întâlnită la vreun popor, asupra operelor de artă, pe care le-au devastat şi apoi dinamitat ca să nu rămână nimic din frumuseţile şi munca a mii de ani.

Pe iuda acesta, care şi-a depus şi pe obrazul Basarabiei sărutul trădării lui biblice, îl găseşti prezent în ruinele clădirilor, din care n-au rămas decât părţi de ziduri, moloz, cenuşă şi amintirea celor ce au fost. În faţa fantasticului decor neronian, când se înserează şi bufniţele încep să ţipe la lună de pe zidurile jalnice ale fostelor clădiri din Chişinău, te trezeşti zguduit de sentimentul groazei şi pare un blestem care ni se adresează nouă pentru că am fost buni şi îngăduitori cu seminţia neamului rătăcitor.
Este cea mai aspră lecţie pe care ne-o servesc cu mustrare conştiinţele jertfite aici şi pretutindeni, că ceea ce nu-i al nostru va fi veşnic împotriva noastră.
Parcurg bulevardul Alexandru cel Bun şi întâlnesc la fiecare pas chipuri cunoscute, oameni ce te întâmpină cu zâmbete înlăcrimate.

2.

În Chişinăul patriarhal, unde viaţa se scurgea în ritm domol, ca o poveste, astăzi a năvălit tristeţea, iar la fiecare colţ de stradă plâng înfundate, frumoasele amintiri de altădată.

Vechiul palat mitropolitan, în care se ridicau rugăciuni Domnului în fiecare zi şi unde stătea retras de zgomot Vlădica, a căzut pradă aceloraşi pustiitoare flăcări.

Casele eparhiale, cu frumoasa sală în care se organizau şezători literare, sala cu un Crist în faţă, de mărime naturală, fusese transformată în „Casa Armatei Roşii”, iar în loc de concerte, conferinţe şi şezători literare, aici veneau bolşevicii, cântau şi chefuiau cu toate jidovcuţele din ghetourile Chişinăului şi de aiurea…
Casele eparhiale sunt şi ele o ruină!

N-au rămas decât zidurile înnegrite de fum, goale, cu o parte din scara ce duce în sala mare şi cu storurile de la magazinele de jos căzute jalnic în cenuşă, ca nişte cârpe de metal.

Primăria

Din clădirea Primăriei, cu săli mari şi frumoase, cu birouri spaţioase, nu mai există nimic.
Banca municipiului a căzut şi ea pradă mistuitoarelor flăcări. Au dispărut uşile mari şi grele de la intrare, iar în locul lor se deschide numai o spărtură în zid, spre care mai duce ironic frumoasa scară străjuită şi acum de cei doi lei.
Bestiile bolşevice au trecut brutal peste tot ce ne-a fost drag şi scump, peste tot ce lega viaţa noastră de viaţa patriarhală a bătrânului Chişinău.
De aceea plâng trist, la colţuri de stradă, sufletele în care mai trăiesc frumoasele amintiri de altădată…
(Plâng frumoasele amintiri //Basarabia.,–1941.—nr. 45., 11 septembrie)”

În 1941 e redactor la ziarul Gând Basarabean, colaborând în paralel cu publicaţiile: Basarabia, Viaţa ş.a. Şi tot în acest an, în luna august, devine secretar al Comitetului Naţional al Moldovenilor Transnistreni, proaspăt înfiinţat.
A fost director al Teatrului Naţional Românesc din Tiraspol (1941-1943).

„Guvernământul Transnistriei, prin decizia din 15 iulie 1942 semnată de Ion Antonescu, hotărăște organizarea teatrelor naționale și municipale pe teritoriul dintre Nistru și Bug. La finele lui 1941, publicistul basarabean Dominte Timonu este mobilizat pe loc la Tiraspol, pentru a pregăti organizarea teatrului local. În memoriul înaintat Guvernământului, Timonu înfățișează dezolanta realitate:„…când am intrat pentru prima oară în această clădire, Teatrul Național din Tiraspol era cu geamurile sparte, pustiu și cu zăpadă pe fotolii. Prădat de ultima bucată de scândură, cu fotoliile tăiate, devastat și murdar, așa cum se prezentau mai toate clădirile de pe urma războiului…”
Directorul Timonu obține fonduri pentru reparații, utilează teatrul cu mobilier și decoruri aduse de la Oradea, angajează meșteri pentru ateliere. La începutul verii anului 1942, sala putea fi pusă la dispoziția trupelor din țară. Avem puține informații despre turneele bucureștene, câte vor fi fost. S-au încumetat să ajungă până aici trupa de revistă a lui Tănase și un ansamblu condus de George Vraca.”(Ionuț Niculescu, în ABC (supliment la ziarul Azi, anul 2000, din 7 septembrie).

Actori ai Teatrului Național Românesc din Tiraspol, septembrie 1942

Directorul formează noua trupă a teatrului în care include 20 de foști titulari ai teatrului de stat din Tiraspol, azi nume cunoscute ca Arcadie Plațânda (Plăcintă), Alexei Ciocârlan, Maria Panait (Cosmacevschi) sau nume uitate ca Vlad Nani sau Tanți Duca, Elena Pogolșa, Ion Melnic, Ștefan Tușcă, I. Ionescu, Eliza Atamaniuc ș.a.. Inaugurarea stagiunii planificată pentru luna august a fost amânată pentru 12 septembrie 1942, la rugămintea guvernatorului Gh. Alexianu. S-a jucat piesa „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, în rolul principal a evoluat celebrul actor ieșean Aurel Ghițescu.

Au fost prezentate publicului cca o sută de reprezentații, în fiecare lună jucându-se o premieră. Au fost montate zece piese dintre care remarcăm doar câteva titluri: „Poemul Unirii” de Zaharia Bârsan, „Doctor fără voie ” de J.B. Moliere, „Ariciul și sobolul” de Victor Eftimiu, „Încurcă-lume” de A. de Herz, „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale, „Hanța-Răzășul” și „Rămășagul” de V. Alecsandri ș.a.
La 23 decembrie 1943 este fondat Teatrul Național Românesc din Odesa, iar cel din Tiraspol este desființat…

Drept amintire rămâne doar ordinul Coroana României în grad de Cavaler care i-a fost acordat de regele Mihai la 9 mai 1942, pentru merite deosebite.

Ionel Teodoreanu, Ecaterina Cerchez, Dominte Timonu și Andrei Borcan, 18 iunie 1939, Chișinău. (Imagini din cartea Scară din umbră și lumină (Chișinău, 2008).

În 1943 e înrolat în armată, dar prin ordinul guvernatorului Transnistriei Gh. Alexianu e numit ajutor de primar al municipiului Tiraspol.
Iar între anii 1945-1949, este angajat în diferite trupe teatrale din Bucureşti: Tudor Muşatescu, Sachelarescu, Atheneu, Teatrul Modern.
După 1949 când definitiv la putere se instalează comuniştii, este nevoit să se ferească de probabilitatea unei repatrieri forţate şi acceptă activităţi departe de scenă şi de Bucureşti: şef de depozit la fermele de stat din Asan Aga (raionul Vlaşca), în comuna Pantelimon din preajma Bucureştiului, achizitor şi distribuitor la Centrul de legume şi fructe (1952-1958). Abia în 1959 revine şi e acceptat în calitate de contabil şi regizor de culise la Teatrul Constantin Nottara şi la Teatrul de Copii şi Tineret.

În anii 1964-1966 e regizor la Teatrul de Copii şi Tineret, iar în 1966 se pensionează.

Când s-a stins din viață a fost înmormântat la Bucureşti, la Cimitirul Bellu, în parcela scriitorilor.

O stradă din Chişinău, din sectorul Buiucani îi poartă numele (fosta stradelă Belinski 2).

Colaborarea lui cu Viaţa Basarabiei, mai ales în perioada războiului, când locuia la Tiraspol mi se pare extrem de importantă pentru istoria literaturii noastre. Statistica bibliografică trece în revistă următoarele apariţii în paginile revistei basarabene: Revista revistelor: „Însemnări ieşene”, „Spirit Militar Modern”, „Familia”, „Curentul magazin-literar”, „Vremea”. (1940. – nr.9-10.); Nu-i nevoie de scriitori basarabeni? (1941. – nr.2-3.); Ceva despre scriitorii basarabeni. (1944. – nr.5-7.); Fiica domnului primar. (1937. – nr.11.); La comisariat. (1938. – nr.6-7.); Lealea. (1938. – nr.10.); Albăstrele. (1941. – nr.2-3.); Un pictor de peisaje. (1942. – nr.4.); Trei ani de sângerări. (1944. – nr.5-7.); Refugiaţii transnistreni. (1944. – nr.5-7.).

Modelul literar Dominte Timonu rămâne a fi unul aproape perfect atunci când se scrie și se vorbește despre integrarea creatorilor transnistreni în spațiul cultural românesc, precum tot este și o posibilitate unică de a studia particularitățile, tendințele și aspirațiile acestei integrări, care ulterior ar putea fi utilizată la scară mai mare.